Folea Maria

ieșirea asta din vis care are loc aproape întotdeauna la fel; o zvâcnire scurtă și intensă și ochii căscați în întunericul încă dens (apoi ai bâjbâit după telefon și țigări; 2:36 mai nimic pe

Mă mai dau la o parte din mine și-atunci Pielea mi se întinde elastică, să facă loc Oricui. Chiar morții. Și pielea asta Elastică știe atât de multe povești- cu cât se întinde Mai mult, cu atât

De mâine nu-mi mai las gândurile libere Ca pe-o haită de lupi care bântuie nopțile; De mâine le cumpăr zgărzi, le construiesc cuști De mâine le hrănesc din castroane din inox până le satur Să nu

știi e timpul ăla când încetăm sa fim oameni suntem culori suntem sunete poate și gusturi suntem consumatori ne consumăm unul pe celălalt ne consumăm între noi ne uităm apoi la nota de plată ni se

câteodată aș vrea să știu dacă plăcerea pe care o simți împletindu-mi codițe înainte de a mă trânti pe gresie pleacă din ceva ce poate ai trăit demult undeva (aș vrea să dispari acum bri îmi

În locul despre care ți-am tot vorbit nu-ți mai poți recunoaște nici măcar amintirile. Acolo poți trece prin corpul tău la fel de zgomotos și violent ca printr-un capac de sticlă doar că în loc să

așa e de fiecare dată când îți scoți tricoul pentru mine și-apoi când ajung acasă obosită și urmele buzelor tale mi se desenează singure pe tot corpul și când palmele îmi miros a tine și

iată-ne în sfârșit aici la porțile cimitirului, în miezul acestei zile însorite si pline de praf; iată-ne foindu-ne încolo și încoace, pe lângă porțile încuiate- nu le putem forța, nu putem nici

ce paradox tâmpit, cum ne grăbim să ne descoperim dincolo de toate cercurile concentrice pe care le adunăm în jurul miezului, cu fiecare an, precum copacii, cât de inconștienți alergăm cu viteză

-aici sunt doar oglinzi din care nu mai am ce învăța și ajung să le ignor pur și simplu mă plimb între ele mi se rup toate unghiurile -mă întind pe gresie cu fața în jos apoi pe o parte cu brațul

înainte să se pornească furtuna mă ascund în mințile mele ca-ntr-un bârlog și tu te ascunzi în mințile tale ca-ntr-un alt bârlog mormăim uneori câte ceva ce nu-nțelegem neapărat dar e uimitor cum

Sunt mii de cuvinte învălmășindu-se în căutarea cuiva care să le strige. Pentru că și răsăriturile se transformă în apusuri și apusurile în răsărituri și tot așa ca-ntr-un sens giratoriu fără intrări

când vreau să te ating în fiecare fel e cum aș atinge ploaia fără s-o pot strânge între degete și-n serile în care mă ghemuiesc în tine obiectele îmi joacă haotic prin fața ochilor până devin un

fragmente de neliniște picurau uniform în chiuveta din baie “cine ești”, întrebau picăturile “băi omule, băi fraiere” clipoceau altele, sunetele lor se întretăiau agresiv nu apucam să

cum în spatele fiecărei realități se găsește o altă realitate așa si înăuntrul fiecărui tu se găsește un alt tu, un tu din ce în ce mai mic, adolescent, copil, nou-născut, embrion; un

e vital să înveți să construiești într-o secundă garduri și ziduri îndărătul cărora să ajungi dintr-un salt când ești proaspăt jupuit nu-i lăsa să intre, căci vor bate cu picioare și pumni se

la început mi-a fost frică dar asta nu l-a oprit a continuat să-mi vorbească pe tonul ăla monoton liniștitor cu vocea lui joasă încolăcindu-mi vertebrele reci mi-am apropiat genunchii