Florin Andor

aruncam la coș periferiile creșteau principii străine dintr-o eroziune a tradițiilor forme rotunde și tari de cunoaștere alunecam pe conturul celuilalt seturi de întrebări se cățărau de-a

să ne rotim în același vârtej păsările de cristal cu guri deschise în agonie vom alege calea cea mai lungă inventând meșteșuguri cu apă ne vom agăța cu ziua de cercul din mijloc învățând

cu litere grăbite îți scriu din acest ulcior spart mânat de foamea împreunării izul pătrunzător e dinspre corabia plină de comori de sub ultima rațiune dar nu te las nu te întreb știu să

nudă și vulnerabilă se închidea peste creștetul matelotului osândit să simtă gustul metaforei. la orizont frumusețea regală a deșertului, vârtej schimbând cursul apelor adormite. calcinată sub un cer

m-ai aruncat în pustiul teoriei laolaltă cu femeile profetului călcându-mi pe suflet strai simplu și n-am ce să-ți iert Doamne mai bine împărțim la drum înafara lumii nesăbuința

tânărul acesta mustăcios visează să-și poarte părul legat în coadă nu ajunge să-i fii tată ca să-l scoți din mulțime pentru că întotdeauna îți rămân patru scânduri de cărat restul

-atârnat de car peste alb cer secătuit de lumile pustii- și eu hoinăream pe câmpuri pregătit să vând la moment potrivit îngerului păzitor pulberea apei ori bășica amurgului *** la

aștept să-mi faci semn plecarea de prin plopi se frânge-n vraja rea poezia suflă într-o piculină și n-a mai rămas nici o boare de împrumut arată-mi omul care se simte bine bând din apa lacului

au mai rămas în lume destui oameni cu barbă ce dăruiesc uitare ici și colo diguri de piatră și din faima unuia prietenos câteva coaste abrupte aproape de iertat ne duc zilele în gropi de

îmi închipui că mă tolerezi în camera calfelor înspicat deși ne-am despărțit de mult mutându-ne de pe un ceas pe altul visul omului matur *** în colț surâsul humei îngropându-mi departele

cumva te văd altfel înainte de a dărui celui care se miră haina și așternutul tău de moarte ultima scrisoare primită de pe front ți-au furat-o deopotrivă femeia fatală și trenurile de

ghemuiți în pahare înalte, ora H triunghi de piele decupat de pe frunte. dincolo de ropotul distant rigiditatea unghiului. am vrut să știi ce simțeam. și mai era mult de lucru. la încheietura mâinii

acea pasăre moartă cântărită în palmă doar lacrimă vin searbăd aruncat umbrei la picioare adunător de vreascuri *** ție celui care caută împovărat de sete cu ochii închiși cuibar de

nu am fost niciodată pe agonia să fac autopsie ori să trag o linie înaintea sufletelor ce ar vrea să iasă nici să pun o virgulă nouă, de velniș e ținutul altora ținutul unde foșnetul scurt, cusut

nu am mai putut iubi de nerăbdare să nu uit să-ți dau miezul acestei pâini dospind de ispite și te-am căutat cum o ceată de maimuțe răcorindu-se la umbra pădurii dar nu m-ai crezut * sunt

e una să stai la picioare bătrânește când celălalt poartă în buzunarul de sus al hainei umbra lucrurilor noi bat în scânduri un exercițiu de strunire mă las în genunchi să te văd mai de

am văzut lumină dar nu era chip uite încă o barcă i-am zis pe deasupra firii cuprinse de somn și m-am ridicat în picioare *** cu o vorbă săracă asfințește soarele oamenii râd așezând

aștept în fața unei uși cu trecere la coadă printre dobitoace vin oameni și mă trag de mânecă întrecându-se în a fi binevoitori numesc asta destin întărindu-mă cât să aud îl vom arunca în

aș fi vrut să te văd trecând cu zgomot și lumini înfipte cu gămălii de aur către ospățul lung al mâinilor mele - am sculptat o ușă cu zece inși în șir într-un miez de pâine bun de înghițit cu

aparțin unui neam de existențe excentrice purtători de flori în mâini apropiați după numărul bătăilor de inimă prietenii mei se trag din conuri tari de pin în nopți cu lună plină obișnuiesc să

într-o lume de cinci cenți mamele erau purtate în brațe pentru stăpânirea emoțiilor până noaptea târziu cu întrebări schimbându-și pieile cafeaua le creștea capilare pentru expresii

poate că ne vom încrucișa într-un fel de vis populat cu melodia unui cântec vechi îmi spuneai cum deșertul nu ajunge niciodată la pubertate noi ne-am croit drum întotdeauna la