Limb

poate că ne vom încrucișa într-un fel de vis populat cu melodia unui cântec vechi îmi spuneai cum deșertul nu ajunge niciodată la pubertate noi ne-am croit drum întotdeauna la suprafață nerăbdătoare ultima oară când te-am surprins cântând desfăceai în fâșii neguri de cositor cu perechi de îndrăgostiți sau tramvaie violete gonind de-a lungul coastei gustai din fiecare element deasupra se târa o lumină ciudată răsturnând prospețimea sticloasă către interior abia apoi îmi prindeai pe umăr stigmatul experienței această stranie întunecime doare smulgându-ne penele albe lăsând în urmă chenarele pașilor încet abandonați întâmplării mă vei putea înțelege pășind foarte departe repetând întruna aceeași strofă ascultându-ți răsuflarea ori sunetul unui șirag de mărgele verzi