Florin Andor

cuprind între degete lumina îndeajuns ostenită și mă rog să nu ne mărginim după numele stației mir ți-ai purtat gândurile departe pe sub ușă dâre în ziua în care s-a nimerit să fiu culegător

din cuburi de lemn eram aproape până la tavan de atunci cu nimeni nu mă mai joc printre vertebre mai trec doar ofrandele și femeia blondă cu ochi sidefii subțiindu-se pentru ea n-am găsit

pășeam alături începea să plouă arunca umbrela ridicam în calea ei o casă de apă când trebuia să crească adormea întrebându-mă strângeam frunze și flori sălbatice apoi așteptam să devină ochi într-o

nu m-ai înțeles și ce privire pe curba unui pod la celălalt capăt încă mai râdeau să plece singur spuneau dar psihologia îi dezgustase dintotdeauna nu a contat niciodată fără atingere înaintau enormi

ținând în lesă un leu ajungea într-un loc unde nimeni nu cunoștea pe nimeni atrăgea atenția și se nășteau oameni nevinovați îi plăcea jazz-ul o învățase să asculte ei făceau același lucru în

n-aveam nevoie de nimeni dintre ei îmbrăcați în ocazii neesențiale atârnam peste ca și când n-aș fi avut destulă apă în corp îmi lăsau simțurile până la ciclurile furioase aproape uman din nou eram

Eram un zbor deasupra toamnei căutându-ne cu sunete și mirosuri o inimă secretă prăbușită în evantai la ceasul acela printre cervicale strigându-ne genunchii stângi cu amândouă mâinile către

acolo erai tu apoi aș fi vrut să mă nasc trebuia să fii maestrul iar eu să uit regulile și învățătorul nu mai punea suflet ne iubea cu scuze și justificări schimbam săruturi pe flori de

niciunul dintre numerele care mă animă nu trage într-o direcție anume poezia ca pe un biscuite rotund îngăduind lucruri stranii cum o stare de plutire *** doar eu, cel rămas parte în

ochii tăi uluiți râvnesc fără voie imitându-mă pas cu pas înainte de a fi rănit ard ca să am ce mânca dar ce nume stârnește trecerea frânghierului acoperindu-și fața cu inima despicată de

mâncai și mă simțeam cel mai mic ți-a fost dor întrebam așteptând să întorci capul singur într-o aripă îmbrăcat cu tot ce aveam geta pieptăna o păpușă decolorată în afara ochilor ne

Imi potrivisem ceasul acolo umbra cadea alaturi de gura stramosului inventand delta tragand cu arcul in luna plina scandalizand ciocarlii mai sus pamantului sfasiind inima cu lacul lebedelor

între noi umbra sună încet lăstar pregătit să ardă linii printre care ies minunile și apa nu curge mai mult decât s-ar cuveni mi-e frică de mâinile ei un fel de coșuri lungi ridicate dintr-o

adormită la marginea orașului mierlă galbenă lumina vals de regină risipind prin lume tot soiul de boli ciudate dezlegam peste ulcică mâinile socoteam într-o parte lupii cerului răsăriturile

îngăduie somnului o fărâmă din drumul acesta de-acum vom trage plutei frânghii de iarbă în susul apei cât să înflorească lumina și se va naște un gol în care vor scormonii oamenii din toată

m-am așezat pe o piatră într-un oarecare fel cum un culcuș de vreme rea pe margine de inel să pot asculta în liniște povestea satului scufundat în picătura de ploaie ori vârsta bărbatului

mi-ai pregătit cuvintele pentru predica de seară scoțând câte puțin din pahar iar sudul îndepărtat plânge femeile jefuite de puținul rămas de făcut sărutate pe gură și-mi spui să mai vin

această curgere salvează dintr-un punct întâmplător colorat în_cerc să scriu cum glasul ridicat deasupra puilor acoperă cu aripile întinse în tine aproape al meu și nu mă aștepta la

clipea somnoros dimineților apoi își afunda în albia fântânii degetele și norocul trecător. se simțea liberă și îi tremurau genunchii, dezgoliți de mure după fiecare ploaie acoperită cu ierburi fără

trăitor după legi proprii meteoric treceam, făcând un semn ușor cu capul. singuratic și tăcut, sângerând dintr-o rană nevăzută, mă opream lângă calul prăbușit. erau mulți în jur însă nu mă înghesuiam

sub un fel de boltă înrudită omului am ars clipa cea bună și te-ai îngroșat cum o înrădăcinare potrivită căutând hrana apoi am învățat să gust absurdul *** temnicerul doarme doarme și