Florin Andor

George ... acum chiar că zâmbesc larg! Dar am rămas nedumerit de însemnătatea "indicatorului de circulaţie", de la sfârşit ... şi anume "(!)" ... mă iartă, că de la început am vrut să citesc mai mult din ce-am aşteptat (anticipat) că o să-mi spui. Apropo, îmi rezerv un bilet, la spectacol. La bună citire!

George ... sper că nu ai fost prea dezamăgit de cât am reuşit să pătrund printre firele poemului tău (dacă am alunecat pe lângă cuvintele tale noi înţelesuri atunci e din vina ochiului meu, din care au început să cadă frunzele; tu dă vina pe toamnă, nu pe mine, că eu merg la cules de ciuperci). Dom' profesor, să ştiţi că m-am străduit. Dacă nu e ok faceţi-mi o planificare şi vin să-mi dau corigenţa (aici chiar zâmbesc). La bună citire / veghere!

Aici pun continuarea, ce n-a încăput în prima parte ... Pare că ai inserat în interiorul textului construcţii care întreţin jocul, nu dintr-o nevoie anume. Poemul acesta şi-a construit, în secret, o voce (chiar de la începutul derulării procedurii; parcă are personalitate şi afirmă că nu vrea să fie disecat de autor, dar în acelaşi timp se disecă singur, părelnic). Mă iartă de nuanţe personale de percepţie. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!

Poemul pare că îşi verifică mecanismul de funcţionare în timp ce se scrie. Sub această construcţie ceva se întâmplă (ceva care se explică, se reia, comentează ceva afirmat deja, cumva în detrimentul emoţiei ce ar putea susţine; ceva este viu aici). Conflictul este drenat în cuvinte, dincolo de om, dincolo de propriile lui emoţii. Tăietura frazelor aduce un fel de solemnitate, în care liniştea nu mai încape, în care timpul “s-a făcut târziu în / cuvinte. și-n tine.”. Timpul se scurge, cumva, chiar şi în interiorul limbajului, până când cuvintele ne rămân în urmă. Realizăm că se poate resuscita un sentiment (“ar fi ca și cum / ai încerca să readuci la starea lichidă / picătura evaporată. nu-i imposibil”), printr-o reconstituire, o privire cu totul nouă, dar nimic nu mai poate fi refăcut cum era (miezul moale, afectivitatea, par să fie aici). Pare că ştii să păşeşti, cu o eleganţă rece, printre acele elemente (stări şi imagini) bine creionate (gravitate, autoironie, umorul şăgalnic, mustața în care îți aranjezi imaginea, poanta cu vama și pomana). În mămăliga de care vorbeşti destul de mult pare că e adunat firul care leagă textului întregul (frazele ajung să se taie ca mămăliga, poemul se întinde ca o pomană, iar la sfârşit textul pare își revendică dreptul de a nu fi tăiat, cu un fir de aţă, după pofta celor care îl analizează). Pare un text care vorbeşte despre multe, deodată. Pare că, după ascultarea unor voci, poemul îşi revendică status-ul de personaj şi pledează pentru propria viaţă (refuză să fie tratat ca o bucată de carne inertă). Pe alocuri chiar abruptul readuce la procedura de disecţie. Am gustat imagini („și s-a făcut târziu în cuvinte. și-n tine.”, „picătura nu va fi aceeași.”, „cum să te-auzi dacă așa departe ești de tine?”), stări ce pot fura zâmbetul (cum cea în care poemul refuză să povestească ce a visat și pleacă la repetiții), am simţit dezagregarea sentimentului prin scriere (sau poate aşa mi-a spus ochiul meu).

Am rămas fermecat de felul în care acest poem ştie să își ascundă tandrețea în spatele unei scene aproape banale: o masă, câțiva oameni, o conversație, priviri care par îndreptate în alte direcții. E un joc interesant (mai delicat decât o conversaţie), în locul acela în care doi oameni fac tot posibilul să păstreze între ei o clipă (şi niciunul nu îndrăzneşte s-o numească, pe deplin). Titlul e potrivit chiar în gesturile celui descris, dar există şi un spectacol al celei care povesteşte: ea vede, înțelege, tace și se preface. Rolurile prind viaţa, dar nu neapărat pentru a-l înşela pe celălalt. E acolo jocul vieţii, prin care doi oameni își permit să rămână aproape fără să fie obligați să mărturisească totul. Autoarea ştie să construiască din cuvinte simple o tensiune, o ambiguitate a poemului („te așezi intenționat la masă / în fața mea”), o zonă de contrast (celălalt se ascunde chiar în timp ce caută), răsturnări psihologice, o formă de teamă (de a spune ceva ce nu ar mai putea fi retras); privirea capătă o putere aproape miraculoasă (nu doar observă, ea şi repară). Uneori există oameni a căror simplă prezență reașază ceva în noi (pe aceştia îi dorim, în viaţa de zi cu zi, să ne împlinească). Pare că diferenţa dintre ceea ce se vede și ceea ce se întâmplă în interior susține întregul poem. În textul acesta spectacolul nu este doar o punere în scenă pentru ceilalți, el este și o negociere cu sine. Uneori, ne ținem de o durere fiindcă este singurul lucru care ne-a mai rămas dintr-o apropiere pe care nu o putem trăi pe deplin (şi rămânem în loc nepotrivit, cu om nepotrivit, din temeri şi neasumare, când îi punem doar pe ceilalţi pe un piedestal). Finalul e construit într-o notă de autoironie: dacă nu pot păstra clipa în viața reală măcar să încerc s-o imprim. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!

Jolanda ... poemul acesta ne dezvăluie o formă de sinceritate greu de sublimat (nici măcar nu intenţionează să descrie moartea, doar arată ce lasă moartea în urmă, în cel ce rămâne, într-un loc în care nimeni nu vede cu adevărat suferinţa). Durerea parcă şi-a făcut culcuş în lucrurile care continuă să existe (telefonul, masa, zgarda, dimineaţa) după o trecere dincolo. Punctul de sprijin al poemului pare să fie în zona repetării verbului („Nu m-a rupt moartea.”, „m-a rupt liniștea de după.”), cu schimbarea subiectului. Moartea este evenimentul (ea are are un moment, o limită, o formă recognoscibilă). Liniștea este durata, fără margini bine definite (cu puterea de a se întinde peste zile, de a intra în obiecte, în încăperi, în obiceiuri, în așteptări). Moartea schimbă realitatea o singură dată; absența obligă la a descoperi schimbarea de multe ori. Ai desenat frumos o imagine discretă a unei absențe: nu vedem un loc de veci, un corp, o scenă dramatică. Vedem un obiect suspendat (“zgarda rămasă în cui”) care nu mai pleacă nicăieri ci rămâne cum o formă de aşteptare încremenită în timp. Aici suferința nu este alcătuită numai din mari pierderi. Ea se poate aduna într-o greutate din vești, obiecte, absențe și obligația de a merge mai departe. În textul acesta virgula contează. Ea creează o mică suspendare, un spațiu în care ne putem imagina cum vocea poetică își caută cuvintele sau puterea de a continua (“și totuși, / dimineața mă ridic,”). În textul acesta detaliul concret e bine ales, cuvintele ştiu când să se oprească (fără să explice fiecare imagine), iar arcul emotional este bine fixat într-un dop de plută (de la ruptura inițială, prin obiectele ce păstrează absența, la prăbușirea nevăzută și apoi la supraviețuire). Contradicţia găsită în poem e de subliniat: a fost scris despre o suferință fără martori și, tocmai prin scriere, nu mai este cu totul fără martori. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!

Zvera End ... îți mulțumesc frumos pentru trecerea prin text, cu puf de păpădie la vedere (că n-am găsit cum să mă exprim altfel, acum!; mă iartă). Îmi doresc, dintotdeauna, un maestru vrăjitor care să mă ajute la găsirea propriei căi. Altfel, primesc și eu cuvintele (în calupuri mici) și le torn din minte în inimă, în suflet; mă port cu delicatețe, atât cât știu și pot apoi le dau drumul să zboare. Vorbind despre melancolia ta e posibil să fie cum ai spus (dar îți stă bine), chiar dacă (poate) ai zărit-o în oglinda mea (aici zâmbesc). Profu a comentat în felul său, mai sus (și îi stă bine așa; zâmbesc și aici). Frumoasă, punerea în scenă a cuvintelor ce te-au adus aproape (se vede recuzita, costumele; e de bine, te simți în largul tău). La bună citire!

Domnule Sergiu Burlescu ... ați venit aici prin învăluire și m-a surprins plăcut felul în care ați văzut, felul în care ați exprimat acest lucru. Doar așa mai percep și eu frumosul din ochiul celuilalt, care vine printre cuvinte aproape. Mulțumesc frumos pentru timpul acordat și pentru toate celelalte nuanțe personale aduse aproape. La bună citire!

Doamna Ottilia Ardeleanu … vă mulțumesc frumos pentru timpul acordat, analiză și exprimare cu gust (cuprinzătoare), sensuri, ridicare în lumina bună a textului. Ca de fiecare data o trecere delicată, așteptată. La bună citire!

Domnule Bogdan Geană ... ce radiografie țintită, ce mers elegant printre cuvinte! Și iarăși îmi permit să nu mă mir, pentru că aveți ochiul potrivit pentru căutare, deslușire de sensuri, găsire sub tiv a detaliilor care pot conta (la cinism nu m-am gândit, explicit; o fi scăpat din lesa mai slăbită). M-ați prins cu teama de a nu mai avea acel acces (îmi rezerv, totuși, accesul la un surâs, dintotdeauna). Când ați spus „diavolul stă în detalii” eu m-am gândit la cartea de tarot “Diavolul (Arcana Majoră XV)”; aici zâmbesc, pentru că pot. Vă mulțumesc frumos pentru venirea aproape și pentru toate celelalte cuvinte/necuvinte. La bună citire!

Zvera End ... merci de trecere şi nuanţe personale de percepţie. Aşa pare, tematică haunting? (şi eu care credeam că-mi reconfigurez coordonatele, către ziuă; zâmbesc aici, să ştii; în orice pierdere e un câştig). Altfel, te rog, nu-mi da idei, despre citit şi pe unde anume ... încă am o teamă de ochii de păun, de cititul în afară! Cât despre eternul feminin nu cred că se va opri vreodată scrisul (ne leagă prea multe esenţe de templul acela vechi, de unde venim şi învăţăm să creştem, frumoşi). La bună citire şi inspiraţie la scris!

George, îţi mulţumesc ff mult că ai avut atât de multă răbdare cât să păşeşti pe calea cuvintelor închipuite!(am recitit şi eu ce-am scris, de la începuturi, ca să-mi dau seama ce versiuni_personale am schimbat). N-am urmărit să integrez texte ori "să fiu ceva planificat" pentru atingerea unui obiectiv anume. Doar am fost atras, mereu, (şi simt în ACUM această atracţie) de parfumul "cuvântului de ajuns nouă", de vibraţia şi culorile (nuanţele) lui. Am fost şi am rămas fascinat de cuvinte, de citit şi de oglinda omului care păşeşte către mine în lumile prin care păşesc şi eu. În cercul unui anumit fel de altruism mi-e drag să fiu aproape de oameni (dacă şi ei aleg asta, bineînţeles), tocmai pentru motivul că nu mi-a plăcut niciodată să fiu un obiect social (şi atunci am mers, am zgândărit pământul de la picioarele lor, le-am desenat nori de vreme bună, sori, lună_că una e destul, planete, zâne bune şi spiriduşi, stele, castele, uneori câte un labirint_de ajutor pentru reabilitarea neuronilor; am muls norii negri de lilieci cât să nu mai pară aşa ameninţători, am aruncat drobul de sare afară, printre oi, să aibă pentru liniştirea gurii lor, iarna). Am făcut multe lucruri (n-am făcut şi mai multe şi îmi pare rău pentru asta dar am scăpat greu din tiparele vechi, moştenite; mi-am dorit dintotdeauna un maestru vrăjitor doar al meu, de la care să învăţ cum se învaţă, după ADN-ul propriu). Cât despre texte, încă e interesant şi viu (despre cum vin cuvintele în vrac, la calupuri mici, despre cum le aşez_cum le şterg_cum le înlocuiesc_cum le schimb locul între ele_cum le pun să cânte_cum le număr printre degete să vibreze holistic; sunt multe nuanţe frumoase de crescut, de avut grijă de cuvintele primite în dar). Îmi plac "liniştea şi tăcerea cuvintelor" şi aleg să mă bucur de adâncul ochilor şi de surâsul cuvintelor care îndrăznesc (orice ar însemna asta, în sensuri bune). Cuvintele vin când şi cum vor ele. La bună citire / veghere!

Doamna Lidia Muraru ... mulţumesc frumos pentru trecere, semn şi binecuvântare. Mulţumesc mult de venire aproape şi ridicare în lumină , pentru adăugarea momentului printre cuvinte!

Domnule Bogdan Geană ... vă mulţumesc frumos pentru că aţi venit aproape, aţi văzut "ce era de văzut" şi că parte din energia d-voastră a împlinit energia cuvintelor (într-un fel aparte, în cuvinte puţine dar suficiente)! La bună citire!

George ... îţi mulţumesc frumos pentru venirea aproape şi apreciere. Ai văzut bine alegerea acelor "pauze" (Felicitări!), precum şi unele dintre artificiile folosite (dar tu eşti ff familiarizat cu asta şi atunci nu mă mir, deşi simt asta dinspre energia ta, uneori). E ceva, o nuanţă anume ce ajută (după cum simt eu; poate că ţine şi de plăcerea codificării în Python_într-o altă zonă, desigur) la curgerea energiei printre cuvinte (ceva care ştie să lege sau să dezlege; e mai greu ca o destăinuire, sper să mă înţelegi). Şi da, în privinţa acelor alegeri personale. E alegerea ta, întotdeauna, să reacţionezi cum doreşti sub text (eu rămân prin preajmă, după ce tu pleci, să pun textul în leagăn şi să-l liniştesc_doar dacă e cazul; aici zâmbesc şi tu ştii asta). La bună citire!

Poemul acesta pare să dezvăluie singurătatea unei fiinţe prinsă între ce a moştenit (tipare familiale), ceea ce o afectează şi ceea ce alege să devină (după ce se ridică din adânc). Textul pare să-şi construiască propria poveste a desprinderii, pe calea: frig_lumină_Crucea Vieţii. Titlul pare să fie nu doar o întrebare ci şi conţinut, cum o nevoie imperioasă a fiinţei de a fi înţeleasă (fără a fi necesar să se apere tot timpul). Întrebarea din titlu curge către propria fiinţă (de ce sunt cum sunt, de ce nu mă pot aşeza liniştit în lumea primită în dar) sau către ceilalţi (care văd retragere, insomnie, singurătate). Poemul ştie să se dezvăluie prin elemente diverse: formulare cu tentă arhaică („De mă întrebi de ce”), contrast („pe gânduri rămân când ceilalți mișună-n umbre”), verbul ce aduce în imagine greutate (el coboară în materie „să știi că mă scutur de frig, / de nopțile care-mi atârnă / ca zdrențe de lut, / de țărână”), comprimă până la os imaginea („și-mi face inima plumb și mă scurmă.”). Răscolirea interioară nu lasă rana să se închidă (trecutul ca atare, memoria dureroasă, o vină moştenită sau o suferinţă greu de vindecat). Retragerea fiinţei poartă în ea o stare de apărare şi de luptă (nu în dispreţ faţă de lume ci datorită greutăţii purtate în interior, greu de desprins). Răscolirea fiinţei pare să se desfăşoare cu un scop (“mă scurmă” şi “să nască la ceas de suspin / versul ce-abia se desprinde”), pendularea între efort şi fragilitatea ultimului moment, când cuvântul este aproape gata eliberat, cât să aducă versul din lumina ce oferă durerii un spaţiu, în care să se transforme. Iertarea pare să fie o eliberare de obligația de a continua conflictul (cum un alt fel de a schimba macazul; aici pare să fie centrul poemului). Finalul plasează textul într-un registru religios (aducând împreună dragostea, suferinţa şi credinţa). Poemul începe cu o ființă ce se scutură de ceva ce nu poate îndepărta și se încheie cu o ființă ce își asumă o alegere. La bună citire!

În poemul acesta pare că omul se construieşte (pentru a se simţi împlinit) în jurul unei absenţe, în jurul unui “ceva” care aparţine celuilalt, fără ca el să poată intra în posesia acelui “ceva”. Ochiul deschis nu garantează “buna vedere”, regăsit în faţa propriei goliciuni. Transformarea e aşteptată să se întâmple în locuri şi gesturi banale („îmi învălui cafeaua în atenție / și gestul banal / îmi simt ființa pulsând liminal”). Cafeaua pare a fi savurată din “atenţie”, de parcă atenţia ar fi un material din care s-a făcut recipientul care “ţine cafeaua”, în balanţă cu lumina (lumina ce pare să provină, aici, din locuri neexplorate ale propriei conştiinţe). Omul poate simţi că ar putea exista ceva luminos în ceea ce nu înţelege pe deplin despre sine, în ceva ivit din întuneric. Cafeaua pare să organizeze poemul (dar să şi catalizeze legătura dificilă a elementelor greu de împăcat: lumina şi punctul orb din lumină, sacrul şi gestul banal, iubirea şi ce lipseşte din ea). Mi-au plăcut imagini ca: „gustul amar trece prin mine / ca cea mai dulce clipă / a veșniciei frumosului tău”(pare cum poemul e convingător când ne îngăduie să descoperim veşnicia într-o senzaţie), „cubismul / metalic se strânge prin vene / fir cu fir / până ia forma brățării din hematit / dăruite de tine”(pare cum metalul e aspirat înăuntru, brăţara devine parte a circulaţiei imprimându-i un ton metalic). Pare că iubirea s-a transformat în ceva mai înalt şi nu mai e doar sentiment ci întrând în corp a căpătat valenţe importante, prin care îi determină esential funcţionarea. Densitatea se simte în zonele de abstract şi pare cum, pe parcursul poemului, eul descoperă o formă de iubire care nu depinde de iluminare. Pare cum poemul este mai puternic atunci când mizează pe obiecte şi senzaţii. Pare cum iubirea începe cu “ceva ce vedem în celălalt” dar se împlineşte doar în momentul când nu mai avem nevoie să vedem totul. Un poem complex, cu imagini puternice, dedicat unei iubiri fără canon. La bună citire!

Domnule Sergiu Burlescu ... călătoriile prin lumile interioare pot să fie fascinante (acolo unde poţi avea şi toate lumile celuilalt, unde poţi coji cu unghia câte o peliculă subţire şi de unică folosinţă, a unei oglinzi, pentru a trece dintr-o lume în alta). Zâmbesc, pentru că mă bucură punctările d-voastră şi felul în care aţi văzut. Învăţ din mers, din ce vedeţi, din ce au văzut şi ceilalţi în alte texte. Mulţumesc frumos de trecere, timp alocat şi percepţii personale. La bună citire!

Domnule Sergiu Burlescu ... nu am luat în calcul, în acele nuanţe, calea metaforei. Am vrut să duc jocul acela în mental, cât să acopere suficient ce ar putea fi găsit în spatele cortinei (cumva m-am simţit stingher, că aţi văzut). Vederea din ochiul celuilalt, care citeşte, poate fi uneori neaşteptată (spectaculoasă). Mulţumesc frumos (şi pentru ridicare în lumină) şi la bună citire / veghere!

Domnule Sergiu Burlescu ... revenirea d-voastră pe acest text mă bucură, cum şi aprecierea acelor imagini, punctate. Mulţumesc frumos şi la bună citire!