Florin Andor

Poemul acesta pare că nu face paşi mari, nu sare treptele să ajungă, cât mai repede, în zona peronului. Holistic totul pare o călătorie asumată (tonul perceput, la nivel personal, e destul de serios) într-un surâs interior, pe şinele unei anume nostalgii, călătorie ce trece prin întreaga noapte un poem şi trenul lui (oare poemul să fie conductorul?!). Trenul, care “ducea cu el o lume de mult”, pare să fie singurul lucru care continuă să se arate în mişcare, în vreme ce evenimentele celelalte nu trăiesc separate de drum (copila cu nasul turtit priveşte pe geam, “tu” urcai de pe un peron_”prea singur cu un buchet de flori”, oameni cu un zâmbet aparent aplaudau, copila se făcuse “și mai nevăzută în brațele tale”). Pare că trenul îşi reconstruieşte, din mers, memoria din senzaţii îmbrăcate vizual (“nasul turtit de-un geam fumuriu”, “batistele copacilor în vânt de adio”, “un buchet de flori”, “un zâmbet aparent”, “brațele tale”, şuierul, iarna). Totul pare să fie construit din momente mici şi intense (aşa cum ar fi bine de trait viaţa!), momente în care să fii prins înăuntrul tău cât să nu mai conteze mult că s-au schimbat coordonatele lumii de afară (cum, poate, adevărul acelor iubiri adevărate când nu iubirea fură timpul ci fericirea pe care o găseşti). Când viaţa reuşeşte să schimbe anotimpul, fără să te anunţe, poate fi pentru că ai trait cu adevărat, călătorind cu trenul vieţii (ce trage după el, fără să spună, vagoane interconectate: copilăria, timpul, sentimentele, plecarea, nostalgia vieţii, memoria). Noaptea aceea pare o creştere (comprimată într-un recipient de memorie) a copilei de la geam (pentru că vrea să vadă lumea) până la femeia din braţele bărbatului (acolo ea reuşeşte să se facă şi mai nevăzută, ca şi cum ar fi doar a lui). Poemul pare construit pe degetul inelar al copilei, ce devine către împlinire (construit circular din segmente: şuierat, amintire, întâlnire şi sentimente, şuierat). Frumos, frumos poemul acesta! La bună citire.

Din poemul acesta pare să curgă simplitatea. Contrastul se simte, printre cuvinte, la el acasă (copilul îşi imaginează în vreme ce realitatea e alta, crescută către casa adultului: “și ploaia intra prin acoperiș.”). Titlul („Aproape gata”) pare să fie ultimul cui, purtat în căuşul palmei, bun de bătut în lemnul poemului pentru a putea vedea împlinit visul (promisiunea făcută copilului de atunci …). Textul doare (gradual), în toate punctele de aşteptare, ştie să înlocuiască omul cu toate amprentele lui rămase în timp (umbra, scaunul, locul), acolo unde omul nu există ci e doar aşteptat. Casa asta pare că nu se ridică din elemente materiale ci din cărămizile unui timp, din nisipul unor sentimente (gen, concediul se transformă în ciment, dorul devine ingredient al facturii, viața însăşi ajunge să fie convertită în casă). Moartea e măsurată prin anotimpuri, tandru, (“Câinele care m-a iubit în anii săraci a plecat acum aproape patru ierni.”), puţinul este pus în oglindă, procesul construcţiei şi moartea merg în sensuri opuse (parcă în acelaşi ritm: “Casa se apropie de existență. Câinele se apropie de dispariție”). rămâne protestul copilului de atunci (exprimat în acum_gen “dacă am făcut ce trebuia de ce nu primesc înapoi ce am pierdut?!”). Pare că gustul acelui vis, aproape împlinit, e plătit scump de trei spectatori imposibili pentru care s-au rezervat bilete (tatăl mort, câinii plecați și copilul din trecut). Pare că nu mai contează suficient soliditatea lucrurilor materiale pe care le posezi dacă ai pierdut trăirile, care te-ar fi putut împlini! Expresia “succesul are un defect: nu poate aduce niciun om înapoi.” pare că se alimentează din tot ce ai scris până la ea şi pare cum casa nouă ar putea fi învinsă de o seară veche, dar cu toţi cei care contează alături (iar preţul acestui “succes” devine distanţa şi tăcerea!). Frumos, frumos poemul acesta, în care casa este aproape gata tocmai când viața pentru care trebuia să fie plină nu mai este. La bună citire!

Poemul acesta pare să vorbească, în rimă şi curgere, despre aşteptare ca despre fitilul dinntr-o lampă cu oglindă, până la epuizarea cuvântului (ştii, lampa aceea cu petrol, de pe vremuri!). Titlul promite mişcare (gen: „Toate pânzele…(sus)”), ca şi cum din imobilitatea textului ceva se va ridica în cititor. Aşteptarea trăieşte (intenţionat, datorită ţie) într-o repetiţie, ce se dezvăluie în nuanţe (mai întâi într-un ton afectiv, pe linia cuvintelor: florărie, cimitir, trandafir, teamă, furie, zâmbete; apoi o văd agăţată pe hartă, geografic: „în gară la Sinaia”, „la Pontul Euxin”, „pe muntele Găina”, „la Sighișoara şi în Retezat”; apoi o văd prinsă de timp, cu piuneze: „o zi, un an-lumină”, „de Paște, de Crăciun”, „din vară-n primăvară”). Pare că aşteptarea asta e stăpână peste tot şi chiar peste tot timpul posibil. Am savurat contrastul „cu toată hărmălaia / în liniște”, coborârea din sentiment în cotidianul comercial „te-am așteptat ca raftul din cămară, ca indecisul, prețul cu discont.”. Poemul acesta pare un cântec personal, fredonat pe un drum parcurs cu încălţări uşoare (cât să poată duce elementele care îi dau culoare, cum: rima, repetiţia, forma versurilor, doza potrivită de umor). Şi, am aşteptat vântul, care să mişte pânzele acelea (din titlu), dar nu l-am găsit. Am realizat, în schimb, că aşteptarea ta a devenit o parte din viaţa mea (am zâmbit aici, câtă vreme am parcurs textul). Îmi iartă nuanţele personale de percepţie. Frumos poem. La bună citire / veghere.

Scrisul, din acest poem, protejează dorul şi îl păstrează întreg. Abundenţa afectivă face posibilă existenţa elementelor mici ale unei apropieri (masa, vinul, pâinea). Îmbrăţişarea, sporită, deschide vederea spre pământ, parcă aievea. Când celălalt devine un fel de reper iubirea trece din emoţie în orientare, într-o multiplicare a unei apropieri deja existente (şi nu mai e văzută ca explozie). Frumuseţea e acolo, dar nedeschisă (“volume netăiate de frumuseţe”). Trecând printre degete imagini cu lunete, sextanţi, volume, simfonii, apar cei doi (“suntem aici
simfonii de cădelniță”) care pur şi simplu se recunosc. Supravieţuind trecerii (după dor, după umbre, după toate lucrurile care au puterea să despartă), existenţa celor doi (împreună) devine o formă, de victorie discretă. Poemul e închis nu cu un punct, nu cu steluţe ci aruncând o imagine pe cer („asfințitul” – dezlegând, astfel, cuvintele unei liturghii intime, într-un murmur de iubire). Punctul de echilibru emotional al textului pare să fie „și uită-te! încă suntem aici”. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!

Domnule Sergiu Burlescu ... vă mulţumesc frumos pentru venirea aproape, timpul dedicat şi periplul printre cuvinte şi înţelesuri, în fel propriu (fel pe care-l apreciez, mult ... e ca şi cum aş aprecia un spărgător bun de coduri_plasat în zona de lumină a existenţei). La bună citire / veghere.

Doamnă Ottilia Ardeleanu ... vă mulţumesc foarte mult pentru venirea aproape, pentru cuvinte şi sensuri, pentru apreciere. La bună citire / veghere.

Poemul acesta pare o formă de cochetărie, desfăşurată pe cinci linii, ce ştie întoarce cu faţa la noi un titlu înşelător, poate că tocmai pentru a-i putea vedea straturile fondului de ten. Textul acesta pare că nu vrea să-şi dea importanţă, că nu vrea să se arate în “rochia de mireasă a poeziei“ dar cu cât insistenţa e mai mare cu atât mai mult se observă rezultatul psihologiei inverse. Textul mizează, cumva, pe varianta alegerii bobului de neghină (gen “asta nu e_dar nici_e doar”), demers înşelător pentru că dincolo de cuvinte elemente aparent nesemnificative (cum firimitura, aluna, felia de măr, virgula) măsoară în fel propriu poemul acesta şi plasează în lumina bună ceea ce rămâne pe masă după ce importanţa momentului s-a pierdut în aer. Pare un joc bine mascat al elementelor din vecinătatea celor plasate în prima linie, ce vorbeşte despre câte o despărţire care leagă, de fapt (ceea ce se află lângă ceea ce este prezentat pare mai important!), totul fiind prezentat cu o anume delicateţe şi jucăuşenie (gen, “o felie, subțire, de măr, mințind, cu nonșalanță, paharul cu votcă“). Parcă totul e destinat, aici, să fie despărţit de câte o virgulă, chiar şi timpul autorului de timpul meu (mai rămânea să-mi spună ceva de genul “poţi să nu citeşti mai departe“, din loc în loc). E clar că autorul a fost un “hoţ iscusit“ pentru că a reuşit să îmi fure minute din timpul meu, încercând să minimalizeze asta (“o timidă, nereușită, încercare, de a răpi câte două minute, de la fiecare“). Agreez abundenţa de virgule din textul acesta. Pare că în cele două minute furate de la cititor chiar şi aluna aceea a ta, rămasă de aseară, poate însemna “ceva“. Mi-a plăcut mult poemul acesta, pe care l-am parcurs cu zâmbet, gustând microironia lui. Mă iartă de nuanţele personale de percepţie. La bună citire!

Domnule Bogdan Geană ... vă mulțumesc foarte mult pentru timpul dăruit precum și pentru analiza și fina percepție, nuanțe pe care le știu. de mulți ani! Mă bucură felul anume în care "știți să vedeți printre cuvinte"; prețuiesc mult acest lucru! (și mă ajută să trec la o variantă a mea mai bună). Să aveți o zi frumoasă!

Pare că în câteva versuri (în textul acesta) ai mutat viaţa mai aproape de mine, cu lăţimea a 4 sau 5 degete. Viaţa începe, mai mereu, cu gesturile mici şi puţin observabile ale celuilalt (sau cel puţin aşa învăţam noi, când eram mici, despre conţinutul ei şi nu atât despre început sau sfârşit!). Pâinea este mutată prin gesturi mici şi credibile (ea e hrană, e venire aproape şi împărtăşire de grijă, e contact vizual şi olfactiv, e toţi oamenii ce au făcut-o, aduşi lângă tine). Nu e nimic despre salvarea lumii, în mutarea aceasta. Pâinea apare ca şi centrul de greutate al vieţii aşa că singură poate aduce şi liniştea, de vreme ce totul se întâmplă prin bunătate, în aceeaşi mişcare care mută lumea, după trebuinţe fireşti. Lumina vine, apoi, dintr-un fel de echilibru omenesc al rostirii (nu cade pur şi simplu de sus), dintr-un fel bine_cuvântat, cu o vibraţie anume. Pare că lumina din pâine şi din linişte împlineşte lumina existentă în om, cât s-o aprindă. Pare un text despre iubirea aproapelui, care nu anunţă minuni, doar mută minunea unei lumi puţin mai aproape. Mi-a plăcut poemul acesta, scris în cuvinte alese atent. La bună citire.

Din textul acesta mic pare să curgă mult sânge, încă, pe masa de disecţie. Cuvintele, parcă, pornesc dintr-o ofrandă (a unei inimi fragile, vulnerabile, deja pierdută într-un fel de inocenţă, continuată în puţinul câtorva secunde de după moarte). Doare indiferenţa acelui “nimeni”, gol de conţinut (lipsit cu bună ştiinţă de gesturi dramatice … sau aşa văd eu acum). Îmi place şi mie să mănânc folosind degetele (fără tacâmuri, pentru acea intimitate) şi sesizez nuanţa de “animalic”, asociată inimii. Rece, la palpare, această bucată de carne crescută în exces (să poată cuprinde ceilalţi oameni în ea), ce parcă măsoară cerul (fără intermediere morală) şi plânge. Şi da, e adevărat, când creşti oameni în tine şi la un moment dat te dezamăgesc şi alegi să-i scoţi afară nu poţi face asta fără să renunţi şi la o parte din tine, care se rupe într-un atunci. Mi-a plăcut poemul acesta. La bună citire.

Observ, aici, amprentele unei frumuseţi aparte, în deschizătura unui anotimp (acel spaţiu locuit de timp ce ştie ţine captiv corpul unei memorii: melancolie, ironie, poveste, zâmbet reţinut în colţul ochiului). Textul acesta a fost croit să poată respira moartea şi să digere elementele cotidianului, pe un fond muzical trist dar şi uşor comic. Timpul se şi răstoarnă, în periplul acesta, dezvăluind o materializare a interiorului (a elementelor sale), o schimbare de registru (trecerea din bazarul trist în basm, copilărie, religie, bunica lui Iisus Hristos, Cenușăreasa, Fata Împăratului Roș; fără să se rupă de realitate pare că o minte obosită a ieşit în afara realităţii, cum dintr-o capsulă spaţială, să-i completeze găurile cu piese de puzzle, de poveşti). Chiar şi strădania unei căutări spirituale o pot vedea trecând prin sandaua ta ruptă (ce mirare, ce sublim …). În acest compost de urban, funebru și absurd, tot ce era ironic opreşte clipa şi o pregăteşte pentru o ultimă întrebare, dar ca şi cum tu ştii deja răspunsul însă ai o speranţă încăpăţânată în oameni şi vrei, neaparat, să auzi acel răspuns din gura lor, neapărat. Mă iartă de nuanţe personale de percepţie. Las uşa întredeschisă. Frumos, frumos poem. La bună citire.

Am găsit aici, printre cuvintele bine aşezate, urmele tălpilor mici ale unei poveşti mici despre pierderea simplităţii. Poemul ştie să parcurgă toată lungimea sforii unui suflet întristat de realitate. Jocul cuvintelor şi-a pierdut delicateţea şi totul sfârşeşte, pietrificat, într-o durere morală, de vreme ce copilăria pare să poarte (în fundal) povara unei lumi adulte care şi-a pierdut direcţia bună. Contrastul dintre adevărul fragil (copilul) şi aparenţa otrăvită a adultului doare, până la amărăciune (“să fii plăpând nevinovat că iubirea te-a adus în lumea asta imposibilă”). Şi e trist cum adevăruri fragile (copiii) pot fi ignorate, nu pentru că oamenii nu-i observă ci mai degrabă pentru că a devenit un soi de normalitate capabilitatea lor de a-i vedea fără să mai reacţioneze („este lesne de trecut cu vederea”). Pare, apoi, că totul se descompune (cer, adevăr, suflet, educaţie, copii, societate) şi chiar adevărul s-a refugiat într-un spaţiu în care oamenii nu-l mai caută, într-un loc definit pentru protejarea celor vulnerabili. Cuvintele poartă necuvinte, pe lungimea unei sfori (copil_lume_război_întrebarea despre direcţie_origini_destrămarea prin simulări). Pare că două imagini ţin în echilibru fragil poemul acesta, una crescută din pământ (“gingăşia lor de ghiocei”) şi cealaltă venită din cer, cum nişte apariţii ameninţătoare şi tehnologice (“siluete de drone”), iar între aceste imagini a rămas prins copilul (cum cel mai vulnerabil adevăr). Jocul cuvintelor se întâmplă printre nuanţe de simulare (copiii parcurg simulări, adulţii simulează că ştiu şi stăpânesc mersul bun al lumii, instituţiile simulează că protejează suficient de bine) dar, culmea, între toate aceste simulări „adevărul stă ascuns în adăpostul de câini”. Un poem frumos şi trist unde la început se rupe un suflet pentru ca în final să ne pierdem pe noi. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire / veghere.

George, tu ştii cel mai bine câte cuvinte pot să încapă într-o poveste iscată printre degete moi, pentru că trăieşti de multă vreme, dedicat, printre ele. Cuvintele ştiu să spună poveşti, despre necuvinte. Îţi mulţumesc frumos pentru venire aproape, în crepuscul. La bună citire / veghere.

Victor Ţarină ... mulţumesc frumos pentru trecere, pentru sublinierea nuanţelor percepute şi alte semne. Şi da, povestea continuă. La bună citire.

Eduard, nu ştiu cum să reacţionez mai potrivit! Dar mă bucură mult "punctele tale de vedere", timpul dedicat şi "succintul exprimării; cred că ai fi bun de programator, în orice limbaj!"(am zâmbit că ai văzut chestia cu virgule şi neterminarea poveştii!). Mulţumesc frumos de trecere şi semne. La bună citire.

În poemul acesta pare că nu ajung nici toate cuvintele ca să poţi clinti luna, din locul ei. Textul, aparent împletit ca o funie lungă coborâtoare din cer, l-am simţit scris cu doze măsurate de tupeu, de uşoară nebunie a cuvântului (cum să te iei domnule de lună, chiar aşa, la ea acasă?!), de inteligenţa şi obrăznicia limbajului folosit (raportându-ne la ea, regina nopţii!). Pare că vrei, cu tot ce eşti şi ştii, să pui luna în ochii oamenilor cu orice preţ, nu pare să conteze arţagul utilizat, de dragul artei. Importantă este aici, părelnic, nu luna ci limba ta care joacă în jurul lunii cuvintele, ca pe nişte păpuşi bine strunite, din sfori anume tăiate şi la dimensiuni potrivite. Rimele, acolo unde sunt, împing cuvintele înainte. Pare că ai dat de-a rostogolul un simbol de respectat în poemul acesta, iar cuvintele au fost de partea ta şi luând imaginile mai în serios, mai jucăuş (sau râzând, chiar, pe faţă), am descoperit în final (cu gura căscată) că nu prea ştiu ce este luna! Şi i-ai atribuit o mulţime de identităţi dar cu toate astea, în capul meu, au rămas “eşti - nu eşti”(mama ei de incertitudine!). Iar în „treişpe mâne-tii de tristă” pare, sonor, că ai împuşcat luna. Şi îmi place că, aparent voit, n-ai ţinut morţiş să lustruieşti poemul acesta (desi l-ai făcut feminin şi dezbrăcat de romantism), sau poate e doar ochiul meu care vede ce vrea. Am mai fost pe sub text dar n-am găsit cuvinte care să mă ajute să deschid gura, până acum. Mi-a plăcut mult naturaleţea şi lejeritatea simţită aici. La bună citire.

Nuta Craciun … da, textul l-am simţit viu aşa, din fragmente ce pot părea la prima citire uşor incompatibile, uşor fără legătură (aţi văzut atent şi mă bucură felul în care ştiţi să vedeţi). Mi-am dorit ca mintea cititorului să creeze imagini proprii, din aceste fragmente. L-am văzut (holistic) ca o întâlnire ce are puterea să se transforme (unificând timpurile) într-o clipă unică de amintire, absenţă şi pierdere, L-am văzut ca pe un text care ştie să-şi facă singur zoom, folosind aparenţa de simplitate a cuvântului (cum trecerea de la prima linie la a treia, printr-o micşorare poate neaşteptată a scării, de la timpul vast „o singură seară” la intimitatea obţinută prin precizia privirii, pulbere - degete - buricele degetelor, cum iubirea observată de foarte aproape). Am inserat acel „fluierând încetişor” (în linia a doua) ca un element mic de nepăsare, familiar, ce poate rupe din solemnitate şi poate sugera cum momentele importante nu ştiu că sunt importante atunci când se întâmplă şi asemenea nici oamenii care se întâmplă SĂ FIE ACOLO în astfel de momente. Iar „dinții de lapte” sugerează găsirea doar a copilului interior, când eu am căutat femeia adultă, în acea răsucire a timpului. „Plopul tremurător” am vrut să aducă o mişcare şi o vibraţie fină în care totul se poate infiripa în mintea celui care citeşte (dintr-o lume aparent pierdută, cum aţi văzut). Mulţumesc frumos pentru trecere, timp alocat şi pentru cuvintele d-voastră, potrivite. Cunva am simţit să vă dezvălui aceste, câteva, aspecte. La bună citire.

Ştii, cuvintele spuse în felul tău sunt un deliciu cu miez ascuns. El (textul) se arată în forme apropiate de vieţuire (fiinţele de lângă tine; am ales să spun aşa, acum), cu lumină, culoare, zone de întuneric, dar frumuseţea lui pare că se ridică dintr-un fel, şăgalnic, de păcălire a ochiului(a celulelor cu conuri, a celulelor cu bastonaşe) să vadă vesel ce sufletul ŞTIE că este tragic. Tu spui "Nu plânge", aproape ritualic, acolo unde există toate motivele serioase de plâns (cumva îmbraci într-o suită de îndemnuri pentru liniştire o moarte, o pierdere, o neputinţă de a repara ceva anume şi reduci la absurd un fel de a face haz de necaz de tragedia însăşi; iar acest fel de absurditate secătuieşte lacrima). Ştii să spui multe "minciuni frumoase"(cum ar fi „Nu s-a-ntâmplat nimic în seara asta,”), într-o ambiguitate uşor de înghiţit; cumva până şi moartea intră, încurcată în casa poemului tău (simbolizat de acel "corb debusolat mi-a spart fereastra"), aproape caraghioasă. Cumva, la tine, n-ar conta cum ceva din exterior pătrunde în interiorul imaginilor, mă ispiteşti să văd lumea altfel (dintr-un fel de psihologie inversă). Dar mă opresc aici, spunându-ţi cum n-a mai fost nevoie să-mi iau pastila verde_crud, azi (pentru împăcarea mea cu lumea). Într-un anotimp de secetă socială, resimţită de foarte mulţi dintre noi, parcă am avea nevoie de protecţia celor plecaţi(cum un fel de ploaie, pentru hrănit sufletele arse). Mulţumesc frumos pentru cuvintele tale şi îţi mărturisesc faptul că mă bucură mult felul în care scrii. M-ai ajutat să-mi reconfigurez zâmbetul meu, mi-ai adus lumină. NIci nu mai e cazul să te felicit pentru că simt cum eşti conştient de valoarea scrisului tău, pentru cine-i gustă energia, desigur(aici zâmbesc, foarte mulţumit de darul tău). La bună citire.

Mi-a plăcut această așezare, de tot, de plin, de atâta plin în gând. Și jocul confuziei mi-a plăcut, ca să poți lăsa descoperit doar atâta cât poți duce. Și iluzia acelei mușcături, din gând, cu gura plină de iubire mi-a plăcut (ori asta am ales să văd acum). Mi-e drag scrisul acesta, cu pașii lui bine numărați, cu energia faină și eleganța naturală_cum o respirație, parcă. Îți mulțumesc frumos pentru cuvinte și pentru parfumul necuvintelor. La bună citire.

Zvera End ... îți mulțumesc frumos pentru timpul dedicat parcurgerii acestui text. Mărturisesc faptul că inițial, textul, a fost construit fără ultimele două linii și îmi suna echilibrat așa. Pe urmă am realizat că oricum ar fi, pentru majoritatea oamenilor, gura lumii aduce drona aceea pe pământ (sau în bucăți sau explodată_prin combustie internă, din cauză de presiune internă/presiuni externe) ... de aceea abruptul și cumva inesteticul alipit! Ai văzut potrivit, mă bucură buna ta vedere. Iar de ar fi fost mult diferită de a mea eu m-aș fi bucurat de vederea ta, învățând din mers. Cum am ajuns la mare(pe bune), sub talaz și împământarea nisipului, parcă văd lumea altfel și iată-mă! Mulțumesc frumos de trecerea ta și aplecarea asupra cuvintelor închipuite. La bună citire.