simulări în câmp educațional

Am găsit aici, printre cuvintele bine aşezate, urmele tălpilor mici ale unei poveşti mici despre pierderea simplităţii. Poemul ştie să parcurgă toată lungimea sforii unui suflet întristat de realitate. Jocul cuvintelor şi-a pierdut delicateţea şi totul sfârşeşte, pietrificat, într-o durere morală, de vreme ce copilăria pare să poarte (în fundal) povara unei lumi adulte care şi-a pierdut direcţia bună. Contrastul dintre adevărul fragil (copilul) şi aparenţa otrăvită a adultului doare, până la amărăciune (“să fii plăpând nevinovat că iubirea te-a adus în lumea asta imposibilă”). Şi e trist cum adevăruri fragile (copiii) pot fi ignorate, nu pentru că oamenii nu-i observă ci mai degrabă pentru că a devenit un soi de normalitate capabilitatea lor de a-i vedea fără să mai reacţioneze („este lesne de trecut cu vederea”). Pare, apoi, că totul se descompune (cer, adevăr, suflet, educaţie, copii, societate) şi chiar adevărul s-a refugiat într-un spaţiu în care oamenii nu-l mai caută, într-un loc definit pentru protejarea celor vulnerabili. Cuvintele poartă necuvinte, pe lungimea unei sfori (copil_lume_război_întrebarea despre direcţie_origini_destrămarea prin simulări). Pare că două imagini ţin în echilibru fragil poemul acesta, una crescută din pământ (“gingăşia lor de ghiocei”) şi cealaltă venită din cer, cum nişte apariţii ameninţătoare şi tehnologice (“siluete de drone”), iar între aceste imagini a rămas prins copilul (cum cel mai vulnerabil adevăr). Jocul cuvintelor se întâmplă printre nuanţe de simulare (copiii parcurg simulări, adulţii simulează că ştiu şi stăpânesc mersul bun al lumii, instituţiile simulează că protejează suficient de bine) dar, culmea, între toate aceste simulări „adevărul stă ascuns în adăpostul de câini”. Un poem frumos şi trist unde la început se rupe un suflet pentru ca în final să ne pierdem pe noi. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire / veghere.