trenul

Îmi place cum este structurat poemul, cu simetria sa între incipit și final, cu acel "șuierat" care îmi pare a fi, prin sugestiile sale, o punte între prezent și trecut.
Excelsior!

Am uitat să spun (știi că, uneori, am ceva de cârcotit!): "aparat locomotor pe șine" diminuează impactul textului, în sensul că terminologia prea tehnică nu se potrivește în context.

Eu stau așa și mă întreb dacă tu erai în tren și te uitai pe geam până când o vreme nu te-ai mai uitat, de prea multă preocupare cu altele ;), sau la un geam pe care nu te uitai, pentru că știai totul pe dinafară, ca atunci când te-ai uitat în cele din urmă afară să fie deja iarnă. Neclarul ăsta e pentru mine marea reușită a acestui text, puțin altfel decât ceea ce scrii tu, de obicei. Plus că mi se pare foarte cinematografic, ar merge un scurt sau foarte scurt metraj. Lucru bine făcut!

Poemul acesta pare că nu face paşi mari, nu sare treptele să ajungă, cât mai repede, în zona peronului. Holistic totul pare o călătorie asumată (tonul perceput, la nivel personal, e destul de serios) într-un surâs interior, pe şinele unei anume nostalgii, călătorie ce trece prin întreaga noapte un poem şi trenul lui (oare poemul să fie conductorul?!). Trenul, care “ducea cu el o lume de mult”, pare să fie singurul lucru care continuă să se arate în mişcare, în vreme ce evenimentele celelalte nu trăiesc separate de drum (copila cu nasul turtit priveşte pe geam, “tu” urcai de pe un peron_”prea singur cu un buchet de flori”, oameni cu un zâmbet aparent aplaudau, copila se făcuse “și mai nevăzută în brațele tale”). Pare că trenul îşi reconstruieşte, din mers, memoria din senzaţii îmbrăcate vizual (“nasul turtit de-un geam fumuriu”, “batistele copacilor în vânt de adio”, “un buchet de flori”, “un zâmbet aparent”, “brațele tale”, şuierul, iarna). Totul pare să fie construit din momente mici şi intense (aşa cum ar fi bine de trait viaţa!), momente în care să fii prins înăuntrul tău cât să nu mai conteze mult că s-au schimbat coordonatele lumii de afară (cum, poate, adevărul acelor iubiri adevărate când nu iubirea fură timpul ci fericirea pe care o găseşti). Când viaţa reuşeşte să schimbe anotimpul, fără să te anunţe, poate fi pentru că ai trait cu adevărat, călătorind cu trenul vieţii (ce trage după el, fără să spună, vagoane interconectate: copilăria, timpul, sentimentele, plecarea, nostalgia vieţii, memoria). Noaptea aceea pare o creştere (comprimată într-un recipient de memorie) a copilei de la geam (pentru că vrea să vadă lumea) până la femeia din braţele bărbatului (acolo ea reuşeşte să se facă şi mai nevăzută, ca şi cum ar fi doar a lui). Poemul pare construit pe degetul inelar al copilei, ce devine către împlinire (construit circular din segmente: şuierat, amintire, întâlnire şi sentimente, şuierat). Frumos, frumos poemul acesta! La bună citire.