Luni de sec, dar una-i Luna

Nu mi se pare mai reușit decât poemul lui Doru (la el, în ciuda stilului zeflemist și ironist, combinat cu romantismul viziunii, există o bună stăpânire a ritmului), dar este aici o replică în care se respectă programul tău estetic juxtalist, alternând ironia și oralitatea stilului, specifice optzecismului, cu abateri voite de la regulile prozodice, prin ruperi de ritm, rime asonante sau chiar rime aleatorii, cu o metrică specifică poeziei populare, dar și cu parodierea acelui stil.
De corectat: „optezecistă”!
În ansamblu, un text demn de a sta alături de celalte două: al Luizei și al lui Doru.
Excelsior!

P.s.Am scris și eu, la spart de târg, o replică (de această dată, la poemul de aici), chiar dacă nu prea aveam benzină!

Bogdan, ce frumos! Atât de mult ma frapează valențele pe care le-ati găsit: ba luna ludic de romantică, ba luna mistică, ba luna lunilor. Recunosc ca m-am cutremurat la ,,fă,, de 2 ori și-am zis că-i faci un scandal acuș lunii, de nu se vede...

În poemul acesta pare că nu ajung nici toate cuvintele ca să poţi clinti luna, din locul ei. Textul, aparent împletit ca o funie lungă coborâtoare din cer, l-am simţit scris cu doze măsurate de tupeu, de uşoară nebunie a cuvântului (cum să te iei domnule de lună, chiar aşa, la ea acasă?!), de inteligenţa şi obrăznicia limbajului folosit (raportându-ne la ea, regina nopţii!). Pare că vrei, cu tot ce eşti şi ştii, să pui luna în ochii oamenilor cu orice preţ, nu pare să conteze arţagul utilizat, de dragul artei. Importantă este aici, părelnic, nu luna ci limba ta care joacă în jurul lunii cuvintele, ca pe nişte păpuşi bine strunite, din sfori anume tăiate şi la dimensiuni potrivite. Rimele, acolo unde sunt, împing cuvintele înainte. Pare că ai dat de-a rostogolul un simbol de respectat în poemul acesta, iar cuvintele au fost de partea ta şi luând imaginile mai în serios, mai jucăuş (sau râzând, chiar, pe faţă), am descoperit în final (cu gura căscată) că nu prea ştiu ce este luna! Şi i-ai atribuit o mulţime de identităţi dar cu toate astea, în capul meu, au rămas “eşti - nu eşti”(mama ei de incertitudine!). Iar în „treişpe mâne-tii de tristă” pare, sonor, că ai împuşcat luna. Şi îmi place că, aparent voit, n-ai ţinut morţiş să lustruieşti poemul acesta (desi l-ai făcut feminin şi dezbrăcat de romantism), sau poate e doar ochiul meu care vede ce vrea. Am mai fost pe sub text dar n-am găsit cuvinte care să mă ajute să deschid gura, până acum. Mi-a plăcut mult naturaleţea şi lejeritatea simţită aici. La bună citire.