oricum vii, tu faci poezie

Scrisul, din acest poem, protejează dorul şi îl păstrează întreg. Abundenţa afectivă face posibilă existenţa elementelor mici ale unei apropieri (masa, vinul, pâinea). Îmbrăţişarea, sporită, deschide vederea spre pământ, parcă aievea. Când celălalt devine un fel de reper iubirea trece din emoţie în orientare, într-o multiplicare a unei apropieri deja existente (şi nu mai e văzută ca explozie). Frumuseţea e acolo, dar nedeschisă (“volume netăiate de frumuseţe”). Trecând printre degete imagini cu lunete, sextanţi, volume, simfonii, apar cei doi (“suntem aici
simfonii de cădelniță”) care pur şi simplu se recunosc. Supravieţuind trecerii (după dor, după umbre, după toate lucrurile care au puterea să despartă), existenţa celor doi (împreună) devine o formă, de victorie discretă. Poemul e închis nu cu un punct, nu cu steluţe ci aruncând o imagine pe cer („asfințitul” – dezlegând, astfel, cuvintele unei liturghii intime, într-un murmur de iubire). Punctul de echilibru emotional al textului pare să fie „și uită-te! încă suntem aici”. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!