Poezie
Copacul_ Renașterea
Încă își convinge trupul, strâmtoarea asta, nu e pentru totdeauna
3 min lectură·
Mediu
Aerul intră și iese din piept
de parcă nu urmează aceeași
înțepeneală de nevertebrat
adâncit în propria-i umezeală
Și o avu, din nou. Mișcarea aceea
simultan cu un fior de spaimă
Și a durut-o.
Matur și Violent!
timp pe care n-a mai știut
să îl adune
Își aminti și ieri a fost la fel. Apusul
urmase înserarea,
răgazul pentru a contempla grandoarea
și ochii ei de acum
ai tuturora
(efectul capturării, formase
un alt ochi)
Știa!
ceva se întâmplase
Bună bucată de vreme
nimic. Nici oscilații, nici timp
un puls concret
un S.O.S. adresat
și am putea continua
Cititorule, imagineză-ți o altă stare
aproape vegetală
ce-i lua din greutate
(dacă ai uitat, ea nu se află
într-un leagăn
ci-ntr-o strâmtoare)
ceva să sugereze o structură
asemănătoare cu a ei
și tot n-ar defini-o
Nu! în această stare
Fără nicio legătură cu nimic
dinainte, își aminti căderea
abundentă de zăpadă
Masa de apă solidificată
dintr-un trecut îndepărtat
Primul izvor mineralizat
Patul lui de lunecare
Duritatea. Striațiunile din substrat
Temperatura și șlefuirea fiecărei roci
din Valea Glaciară.
Primul somn și prima floare
Pe toate
și le aminti
În cealaltă parte
copacul
și-a pierdut cuvântul
stă dus
în altă formă
murmurul
și pentru că vreau
să înțelegi mai bine
imaginează-ți minuscul zburător
de sute, mii de ori mai mic
ca unghia ta cea mică
zburătăcind prin ea milioane
la întâmplare
Și dacă a avut vreodată trup
atunci a înțeles că nu-l mai are
Și dacă simte în ea căldură
niciun strop nu-i de la trup
Rotește ochii.
În stânga la început, ca acul
prin care a trecut curentul
și mișcă nepriceput
Încet
apoi mai mult
să caute, să se repete
în dreapta sa
apoi o ia de la început.
Dar, ce uimire în ochiul nou format
Ce spaimă!
Gândi că poate nu-i decât un om
ce încă simte.
Îngropat. Și-i Viu!
și parcă ar transmite în spațiu
unde, ca undeva să-i fie capturat
Mai eficientă îi pare acuma
disiparea în spațiu,
mai adevărată
Și atunci o vede...
Cam cât un bob ca de mărgean
pe umăr umflătura.
Ușor în vârf de cât de alungit era
își coborî privirea
O cercetă-ndeaproape
O mirosi, gândind că s-ar putea
obișnui cu ea
Aproape umană clipa.
Gândi cu spaimă
că o suspensie ca ea, în timp
va dezvolta la fel de multe
alte umflături
mărunte, ce-o pot îmbolnăvi
În joacă își aminti un zâmbet
și așa cu el pe buze
îi zâmbi.
Cum pricepu mai bine
îi oferi din ceea ce acum
numește trup. Absorbția. Refracția
chiar luciul pietrei il dărui
și timp pentru sclipire
și limpezimea-n filiformă.
Transparența!
Apoi gândi că le-a făcut pe toate
își trase răsuflarea,
suflând ușor prin ramuri, frunza
să o mai vadă
Și bobul (umflătura)_ boabă,
arborescentă formă
sub ochiul ei timid desface
în molcomă culoare
Cea mai frumoasă Roză
0038
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Gabriela Szabo
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 469
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 116
- Actualizat
Cum sa citezi
Gabriela Szabo. “Copacul_ Renașterea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/gabriela-szabo/poezie/14205662/copacul-renastereaComentarii (0)
Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.