Florin Andor

să ne rotim în același vârtej păsările de cristal cu guri deschise în agonie vom alege calea cea mai lungă inventând meșteșuguri cu apă ne vom agăța cu ziua de cercul din mijloc învățând

în tot ce-i crud se ascunde șarpele cu picioare și apa de ploaie din frânturile propriului contur așteptând reconstruirea instinctului ai învățat să scormonești în unduirea golfului până la

întâmplător alături cu inițiale colorate două uși cât să nu trebuiască să bei clipa un fel de grație împrăștiată la întâmplare astăzi ai putea scrie cu urme de șoareci între două țărmuri îți

o tăietură incertă și mă urmezi cu simțul marginilor sugrumând șerpii îmi șoptești că scrii pentru tine cu o noapte dar nu de tot sunt orb mai departe lucrurile pe care le scrii mă apără de

curat mai ești, i-am spus ghemuindu-mă dârdâind în patul ucenicului când ai lumină destulă nu-ți trebuiesc tăieturi din ziare vechi doar să te lași iubit într-o lume umbrită la

Doamne, când ți-am cerut un destin altfel să nu trec prin ani de unul singur purtai părul strâns în condiția umană n-ai ridicat măcar un deget sau din sprânceană cât să îți par inteligibil

mă joc absent între marginile cărților nici un ceas mai mult ce păcat spui citind în pașii mei întâmplător ești singur cum altădată privind la ceasul potrivit nu trebuia să știi orașul în

ridică-mi sângele către idolul ciudat al hazardului sunt fiul lui adam legat la spate într-o bărcuță cu numele tău de ce mă acoperi cu pătura aspră a înțelepciunii când paserea zboară în fața

îmi închipui că mă tolerezi în camera calfelor înspicat deși ne-am despărțit de mult mutându-ne de pe un ceas pe altul visul omului matur *** în colț surâsul humei îngropându-mi departele

ne ascundem fără sfârșit într-o cetate prăbușită jocul trist învățăm să înăbușim geamătul cu mâinile orbului sau potirul prea greu al unei flori pe buza râpei galbene închizându-ne cerul

tu nu știi despre mine mai mult decât amorțirea pieilor ascultate în văgăuni și ocuparea minții la marginea trudei semnul se află în devenire peste câmpuri pustii după încetineala

printre sorbituri încete primesc oglindirea inutilității sunetelor fără să măsor întinderea tu știi ce subțire poate fi lumina răzlețită deasupra urâtului cad în mine la întâmplare căutând

în zadar tânjești după el crezând că dacă ai atins o insulă într-o furtună lăuntrică te-ai putea împotrivi altfel decât oamenii când o mie de gânduri nu-ți dau ascultare obișnuim să trecem unul pe

nimeni nu avea o voință liberă dar obișnuiam să-ți tălmăcesc visele așezată lângă mine decupai din căușul palmelor un Dumnezeu care să ne cuprindă fiecare pornire uneori era aspru și închideam

eram cel care mă furam strâns cuibărit în suflet lipind trecătorilor câte un petic de hârtie pe fiecare dependență tu purtai haine frumoase însemnat te ținea în loc o spiță de oameni

mă tratai la fel ca pe ceilalți dar trebuia să răscolesc toată întinderea chiar și apa leneșă legată la piciorul podului cu un pieptene vechi din corn întrebându-mă oare a cui e livada de la

preferam să nu vorbesc pe linii nesigure ca și cum aș fi fost copleșit ușile se îngustau și deveneam o țintă ușoară cineva cinase aici într-un moment de ironie sărutându-mă de trei ori pe obraz cât

poate că ne vom încrucișa într-un fel de vis populat cu melodia unui cântec vechi îmi spuneai cum deșertul nu ajunge niciodată la pubertate noi ne-am croit drum întotdeauna la

se întâmpla adulmecând încet când nu simțeai o mână pe umărul tău care să te stoarcă până la ultima picătură încerca ispita dezlegând cuvinte încrucișate bănuite că suferă de insomnie și viețile

zidurile se roteau încet târau după ele gândul cu perdele trase niciodată nu puteai ști cum stai lăsa amprente de labe ude prin labirintul visurilor frânte populate de siluete

ghemuiți în pahare înalte, ora H triunghi de piele decupat de pe frunte. dincolo de ropotul distant rigiditatea unghiului. am vrut să știi ce simțeam. și mai era mult de lucru. la încheietura mâinii

și drum deschideai prin noroaiele roșiatice purtându-ne cenușa în borcane de sticlă. atunci eram amândoi în viață, porniserăm la drum plini de încăpățânare. semănam atât de bine încât îți purtam

izolați, le mai rămâneau doar elefanții. din loc în loc îndoielnice adăposturi și adâncimi neînțelese. lepădau hainele, hipnotizați de propriile pierderi. femeia tulbura, nevoită să privească în sus.