Cinează în liniște

... pătrunzătoare privirea ta, printre cuvinte și sensuri ... când se vor scutura orgoliile și limpezi apele mi-ar place să mai vorbim în liniște despre noi și chipurile din oglinzi ... am luat după nevoie din ce ai tastat mai sus ... mulțumesc frumos de trecere (mi-a furat un surâs) lângă urarea de La mulți ani! :)

cand vremea se va sfarsi, cand painea se va coace, cand apa isi va desprinde calea de pamant, intorcandu-se in privirea cerului...abia atunci vom fi trecut prin taina linistii. si tainic, linistit, vom adasta pentru inca o viata.

si tot, linistit, tainic, vom zambi, din inima.

Desprind semenle, pustiul câmpului se lasă ascultat la ceasul cinei, acolo se ascunde întodeauna o taină, plopul cel însingurat amintește omului rogvaivuri pulsatile, și nici teama, nici dorul nu mai ating rănile ființei. Plecăm să căutăm moartea, fiindcă ea are un capăt în noi, un altul dincolo, fir fragil spre alte lumi. Cât bate inima în poezie, voi cina cu liniștea la masă, singura mea hrană de lumină, atunci când număr invers cerurile deasupra oricărei aripi, fie ea și de muscă.

Ela

Silvia,

dacă ai fi ca mine poate că odată ți-ai asculta umbra, dar cum suntem diferiți totul e posibil(fiecare cu nuanțele proprii de percepție); eu știu că ai venit aici să te ușurezi de poveri îndulcind o moarte de mâna a doua(te-am chemat în felul meu); păcatul meu este că port în mine o taină și o ispășire, ce-mi taie gura în piatră sau lemn dulce uneori; în fond fiecare trecere își arde în culori noi coborârea; mă iartă de reacțiile tale cu rădăcini de suprafață crescute printre cuvintele mele; la bună veghere :)

Lucia,

mulțumesc de trecere și mă iartă de energia indusă; importantă e învățarea; mi-ar fi plăcut să aflu în ce nuanțe ai simțit textul acesta personal; la bună veghere :)

Florian,

tu mă pui mereu pe gânduri și ajung să simt gustul nimicului care mi se scurge în trup conștient de faptul că va crește în mine mucegaiul unui timp al speranței (dar clipele-i întoarse pe dos); soldatul acela îmi scutură praful când lumea nu mai are ce face cu oameni ca mine; când sunt trist stau în mine lângă o bordură unde se cântă Bach; poate că mâine voi fi suflet fără rost; mulțam fain de trecere și la bună veghere :)

Dana, Ela,

mulțumesc frumos de suflet aproape și nuanțe proprii de percepție; la bună veghere :)

\"pe urmele mele se depune firea
desprinsă de cer
sau poate dintr-o hârtie de prins muște... \"

în inima unui surîs, cinez în liniște, cu ochii închiși ascultînd pulsul.

Florin, am citit „textul tău personal” pe care îl percepeam ca pe o poezie. Acum, că mi-ai spus tu, am văzut că este la „personale”, tu știi de ce. Am citit aseară, cum îți spuneam, și dacă tu nu ai știut, îți spun eu că preț de câteva minute, nu știu sigur câte, acest text a fost un text recomandat, acolo l-am văzut eu, de acolo l-am citit..
Se potrivește de minune textul cu ce s-a întâmplat pe aici, sigur, aseară nu mă gândeam la asta, dar vezi tu, încă o dată observ cât de adevarat este că „nimic nu este întâmplător”, ai scris textul acesta pentru că „așa trebuia”, unii oameni să se arate... iar.. cum sunt, deși se știe foarte bine că nu au cum să placă, DECÂT prin ceea ce scriu... Dar ei nu se pot abține, noi trebuie să îi înțelegem, și atât...
Oamenii nu sunt toți la fel, nu văd toți la fel
„înlăuntrul tău sunt
plop risipit în roiuri
și azvârlit înapoi pe pământ”...
și las oamenii să creadă ce vor, degeaba aș încerca să spun ceva, ai văzut poate că se grăbesc să își facă o idee și cu ea rămân... se grăbesc să te judece doar din ceea ce își imaginează că ești... fără să te cunoască... Și nici curios nu mi se mai pare că sunt foarte siguri pe ceea ce își închipuie doar...
„cu pleoape legate de celălalt pustiu”…
Poezia ta, Florin, o restrâng la
“pe urmele mele se depune firea
desprinsă de cer”…
Mi-a mai spus mie cineva că aș fi „cititorul periculos“…Nu chiar așa, zic eu, dar văd întotdeauna „ceva“-ul acela care mă atrage, acela din care pot dezvolta cu ochiul minții, în felul meu, mai departe..
Din ce lăsăm în urmă se vede cu adevărat cum suntem... Ne „depunem” pe acolo pe unde trecem... cu voia sau fără voia noastră... Fie și numai printr-un simplu gest... o singură privire...
Florin, sunt foarte multe de spus, dar mă voi opri aici, căci mi s-a mai atras atenția asupra spațiului pe care îl ocup...
Niște energie am, indusă sau neindusă, nu știu... :) Dar.. obosesc din câte „minunății“ văd că se întâmplă în jur...
Numai bine, Florin!
A! Te-am citit, de foarte multe ori, dar nu am îndrăznit să spun ceva... îmi cunosc locul, și cam stau în băncuța mea... :)