emilian valeriu pal

cel mai mult mă enervează diminețile. oamenii se trezesc chirciți ca niște fetuși cu ceară pe ochi apoi caută lucruri importante care să-i facă puțin conștienți. * ultimul lucru pe care l-am

cel mai mult mă enervează că nu pot să-mi aduc aminte care a fost primul gînd mai important. * în clasa întîi am fost eroul satului. l-am prins pe barabulă furînd cărți de la căminul cultural.

o dată pe lună mă întreb cum e să mori într-un bombardament ce simți mai întîi căldura mistuitoare durerea cînd schijele intră în carne ori pur și simplu totul se întunecă brusc din tren poți

The movie will begin in five moments/ The mindless voice announced. Sperietură groaznică dimineață. Gresia din bucătărie s-a umflat din cauza frigului. Covorul a început să se miște de parcă pe

deci iată-mă. gardul miroase a pișat și a veveriță. nu știu cum miroase o veveriță dar mi-am adus aminte de vietățile din felix. stau drept în mijlocul întunericului cămașa roșie flutură pe mine

cînd plouă vînzătorii de lapte se ascund în gangul din piață. emil trece emil îi adulmecă oamenii sunt o trufă oamenii sunt o bucată mare de cașcaval se gîndește cît îți place ție cașcavalul. mai

nu că ar conta mi-aș lua un pickamer și aș da vreo două mii de găuri în cer pentru fiecare rugăciune care nu mi-a fost ascultată nu că ar conta cele care mi-au fost ascultate... la fel, două

într-o zi vom uita cum ne-a fost bine sau rău dacă ne-am trăit viața așa cum se cuvine dacă ne-a fost foame ori dacă am avut amîndoi mîinile vinete. mi-e puțin frică de liniștea care-o să vină

bădie dă-mi o țigară. n-am. pălăria lui miroase a șobolan oamenii cînd nu mai au alți oameni să ronțăie încep să pută a șobolan. pleacă tîrîndu-se pe umăr o sacoșă de rafie ca un steag de armistițiu.

tăticule dacă închizi ochii de ce nu vezi doar o jumătate de lume? în întuneric oamenii nu sunt oameni nu știu ce sunt le văd numai gura ca o gaură neagră ce înghite lumina și o transformă în

totul începe cu mirosul mi-ai spus și lumea s-a cățărat pe receptorii mei olfactivi. pe oraca s-au aprins focurile. focurile au aprins zdrențele zdrențele scormonesc măruntaiele orașului caută

în cîteva momente de luciditate înțeleg. suntem frumoși ca niște pui care eclozează. diminețile mele sunt spații vaste ca mlaștinile din everglades lucrurile pe care nu le-am făcut ieri stau la

cîteodată mi-e atît de dor de tine încît mi se rupe splina iar globulele mele învață cum să trăiască mai mult de 120 de zile. cîteodată mi-e atît atît de dor de tine încît mă trezesc umblînd

noaptea mă trezesc cu mîinile amorțite. și senzația vagă de vomă. îmi spuneai că ți-e frică să nu vomiți pentru că îți iese inima pe gură. a început și mie să-mi fie frică. imaginează-ți o lume

cum poți să vinzi un apartament plin de purici? nu știu îți plac iepurii? când sunt neajutorați da apoi când încep să mănânce zarzavaturile din grădină îi tai nu prea am suflet dar cineva

dimineața pereții se strâng în jurul meu ca o presă metalică țeasta îmi intră în trup coroană pe capul unui rege prea gras ochii închiși ca niște stupi fără regină vocea îngrijitorului

într-o zi o să mă fac mare atât de mare încât oamenii vor intra în mine ca pe un hipodrom atunci voi fi plin de gentlemani și femei cu pălării victoriene se vor uita cu nesaț la hematiile mele

mihai e clăpăug. toți râd l-au poreclit mihai viteazul. urechile lui îi acoperă capul ca o bundiță. mă întreb dacă nu și-a dorit vreodată să fie dumbo și să-și ia zborul. cântă în centru la acordeon.

de aici nu mai suntem oameni. suntem niște locuri marcate pe acoperișul spitalului unde aterizează elicoptere. prima zi de muncă. decor elegant. secretara m-a trimis acasă astăzi nu e niciun șef

„life is like a rollercoaster it does flips and throws you over” au venit nopțile calde și nopțile sărate tot mai lucid când nu am somn sunt o bocitoare la căpătâiul mortului poftim intrați un

dacă spun mon père mi se pare ceva tandru dacă spun father îmi închipui un om sigur pe sine dacă spun taică-miu primul lucru la care mă gândesc e un coniac puturos. și ne-am întîlnit. era atât