story of a city

bădie dă-mi o țigară. n-am. pălăria lui miroase a șobolan oamenii cînd nu mai au alți oameni să ronțăie încep să pută a șobolan. pleacă tîrîndu-se pe umăr o sacoșă de rafie ca un steag de armistițiu. el a încheiat-o cu viața cel puțin în viața asta. mihnea nu mai are gură i-au mîncat-o cuvintele și un laminor de 16 țoli. în gît i-a crescut un tub prin el intră aerul mihnea împinge o dacie roșie aerul îi umflă plămînii ca niște pneuri. ori ca un submersibil. în interior unii au rafturi cu de toate alții sunt niște camere în care cu greu poți respira. mă uit la blocuri blocurile se uită la mine o mie de ferestre o mie de ochi îmi perforează stomacul să vadă cum simt ce mănînc de unde vin ticurile mele. ticurile mele au devenit tot mai vizibile. oamenii mă întreabă de ce vorbesc singur le-aș spune că nu vorbesc singur le-aș spune că ești cu mine și că nu te pot vedea decît prin ochii mei. le-aș arăta golul de lîngă mine le-aș spune aici sunt sînii tăi aici e spinarea ta aici sunt sandalele tale dar sigur n-ar înțelege. sunt zile în care mă trezesc supt de parcă din mine s-a scurs toată apa. atunci orașul miroase a fosfor femei de la țară vin și smulg buruiana din fața blocului animalele vor avea de mîncare oamenii vor avea de mîncare și uite-așa devii dependent de lucruri foarte puțin importante. îmi dau seama că în viață trăim doar cîteva zile. restul e o repetiție bizară ca atunci cînd ajungi într-un loc ai senzația ca ai mai fost pe-acolo încerci să-ți amintești nu poți și lucrul ăsta te scoate din sărite. zilele mele se împart în zile cînd caut cu disperare chiștoacele din scrumieră ori iau patru țigări pe datorie și zile în care arunc țigări pe jumătate fumate și îmi plătesc datoriile. cel mai bine e atunci cînd mîncăm în felix înfigem furculița în lume ca într-un pui împănat. cel mai bine e atunci cînd facem dragoste și toți dorm ne ținem respirația cînd cineva se întoarce pe-o parte apoi stăm și privim cum se trezește pămîntul și-și freacă spinarea de scoarța copacilor. apoi senzația că nu suntem din lumea asta și că dacă am vrea am putea merge în alt loc să creștem oameni de care ne pasă. am umblat toată ziua cu geanta agățată de umăr ca o femeie pe care o scoți la plimbare. geanta mea cu morți pe care i-am scos la aer geanta mea de poștaș care împarte pensii. în meseria mea se spune că trebuie să vorbești mult eu vorbesc prea puțin. uneori vin acasă cu o farfurie plină cu mîncare de post alteori mă îmbăt atît de tare încît gîndurile se lovesc de țeastă ca un bețiv de asfalt. sfinte dumnezeule sfinte tare preotul sfințește sediul unde lucrez. sunt catolic mă întreb ce trebuie să fac îmi spun contează orice dumnezeu e bun atîta timp cît ai ce să-i reproșezi. ieri m-am întors acasă cu purici între degetele de la picioare. niciodată nu știi ce se află în spatele ușilor pe care le deschizi. cam atît înveți de la viață. ce se află în spatele ușii tale. nu am nevoie de nimeni. încui ușa facem dragoste toată ziua. lumea și alte zbateri chiar sunt prea puțin importante.