Ioana Florea

și mâine dimineață o să moară cineva cineva drag căruia i se va dezlipi pielea și oasele și carnea i se vor face pulbere și mâine seară o să rămână cineva cineva drag spânzurat între

dimineață o femeie moartă își odihnea oasele pe pragul meu pustiu și mă întrebam cum de nu i-am auzit respirația hârșâită când i se învinețeau buzele cum de nu i-am simțit mirosul de

de fiecare dată când îți apropii fața de geam singurul obstacol care separă picăturile de ploaie de pielea ta e un ochi de sticlă și ai putea crede că asta înseamnă totul dacă ușa nu s-ar lipi

vei pleca și odată cu tine toată lumina toate ploile și toate zâmbetele cearșafurile încă îmi zgârie pielea și trebuie să o spui: niciodată nu m-ai iubit mai mult! niciodată nu vei putea

ușa se deschide întâi un scârțâit prelung ca-ntr-o inimă adormită și apoi întunericul mi s-au întipărit în minte mâinile tale- căutau ceva nedeslușit ceva din mine ceva numai de tine

în colțul camerei se îngrămădesc voci întâi ca un suspin apoi din ce în ce mai limpede de parcă lumea întreaga ar trece prin urechile unui ac o pasare albă împinsă în geam se-năbușă de sânge

întâi ți-ai atârnat aripa stângă apoi aripa dreaptă și trupul ți l-ai culcat pe prag și numai eu știu că trăiești doar în mine tu și omul l-am auzit plângând mereu pe umărul tău cu

e cald mergi pe trotuare și simți cum îți învăluie căldura din asfalt picioarele îți atinge genunchii și moare ai senzația că aceste gropi nu se mai termină și că e singura zi din București

vei ieși pe ușa din dos unde se închide coridorul urma de pași lăsată de tine se va adânci acest glas ce nu vrea să se stingă până nu-l vei auzi trebuie să știi că oamenii îți fură viața în

Știi Mereu plângeam când era dimineață Poate pentru că începea o nouă zi Poate pentru că eram prea mică Să înteleg cum se învârte lumea În jurul unui punct Și atunci o fantomă rătăcită Mi

De fiecare dată când telefonul sună am impresia că ești tu. Vreau să fii tu. Tu. Tu cel cu frunze verzi. Mă tem însă că nu vei mai fi , că tragicul vieții îmi va răpi fărâma din tine pe care o am

Picăturile de ploaie cad pe mâna ta Îți ridici capul Ca dintr-un vis din care abia te-ai trezit Nici nu te-ai văzut bine la capătul străzii Cu părul vâlvoi Că umbra ți-a și ieșit în

cuvintele sunt sălbatice aduceri-aminte ale mărului orașul e o cutie deschisă spre cer fără urmă de tine doar uitarea ce-și întinde condensată zâmbetul

Ana interior de semne îmbrățișează pământul din inerție în fiecare dimineață recunoaștem pământul în picăturile de ploaie decorul aceleiași iubiri de oase ... pesemne că femeia e un mag cu

lucruri flămânde rup din mine fâșii de mătase de jur-împrejur sunt o idee de fantomă (e greu până închideți ochii) este doisprezece fără nimic -bec aprins- umbre înfipte în pereți

Copacul e un braț abrupt Spânzurat de cer În prăpastia întunericului Ea este Eva Eva se deschide din Adam Ca plânsul unei ape descompuse In atomii primordiali ai fericirii Liniștea se

Anterioară oboselii se pendula o neliniște a firii care trecea prin fața oglinzii umbrind ochii într-o adâncime violetă, violentă. Am ieșit, lăsându-mă coplesită de căldura pe care o emana nu

cercul își deschide pântecul lumina țâșnind în vidul ghemuit la picioarele Ariadnei la fiecare colț mă pândește aceeași doamnă rece agățată de gleznele mele profesia de muritor cu aripile

fiecare dimineață este o alergare între a fi sau a nu fi când toate apele au culoarea înecului într-o cameră fără umbre doar gânduri metalice se întretaie cu vibrări de negru îmi ating