Ioana Florea

orbesc zilele cu o noapte pe sârmă morțile se întind speriate așteaptă nemurirea să le usuce rădăcinile și încă o apă vie scursă printre patimi femeia închisă într-o lume fără voci este un

Am în față un pahar cu rom și îmi ascut vorbele în încercarea de a monologa cu tine într-o tavernă ascunsă de soare mirosind a pește putred Îți cer banii pe care îi ții ascunși în sutien doar

în căușul palmei am găsit un Inorog printre stele i-am cusut aripile inventate de un zeu desculț în crepusculul serii m-a învațat tainele ascunse în solzi de pește biografia aerului mi-a întors

toate lucrurile pe care le iubesc tind să devină distanțe și toate distanțele pe care le iubesc tind să devină apropieri infinite în sufletul meu viața se amăgește cu moartea ca un orb cu

toate lucrurile pe care le iubesc tind să devină distanțe și morțile își împacă mereu viețile speriate cu flori sădite în pământ cuvântul lipit de piele cuvântul care îmbracă piele și toate

iubite amestecă-mi sufletul în creuzet cu puține lacrimi și lasă-l să crească sub inima ta… însă cuvintele mele sunt îmbracate în sticlă plouă amar norii mă tachinează mi-am cusut dragostea la

eram linia de care se țineau începuturile când totul era un punct și cream vise cu palmele împreunate m-am ascuns într-o umbră oarecare sub privirea rătăcită a lumii veacurile mi se lipesc de

trupul și sufletul împart aceeași coajă de pâine mimez o umbră născută din răsărituri cu brațe lungi până la noaptea târzie morții sunt îmbrăcați în pânze subțiri de păianjen Luna se zbate

brațele mi-au crescut aripi sunt îngerul din vată de zahăr am degete albe și degete negre oceanul unei iubiri de om îl trec sub pleoapa morții cu visele amintiri din viitor zdrobite pe

Femeia își urmărea gândurile cu precizie maximă. Se întreba dacă va arăta bine, moartă cu buzele așa de roșii. Să lase vreun testament? Nu avea nimic. Era hotărâtă să moară și atât. Nu mai avea nici

în sângele meu se ascute o sferă aș putea începe să plâng despre cum îmi mișc brațele într-o direcție inversă acelor de ceasornic și să cred că am mai murit o dată fără să simt întunericul din

să mor acum un anotimp? să mai jelesc o vară? în astă toamnă îți închin un cântec de vioară. e prea târziu s-adorm acum, mormintele sunt pline, căzute frunze pe pământ și iarna nu mai

eram fericită degetele îmi treceau prin mașina de tocat priveam pe fereastră la un om de zapadă voiam să-mi facă un pic de curat prin casă să dea cu mătura și să-mi spele pardoseala dar știam

cu buzele întredeschise aștept frigul să se adăposeasca în oasele mele o lumină difuză îmi dă târcoale pe întuneric sufletul mai cerșește o respirație un sunet imperceptibil de pași îmi dezvăluie

am să mă dau cu capul de toți pereții inimii până când se va face liniște și voi culege lacrimi din cer cu un sigur gest voi ascunde lumea într-o închidere de pleoape inspir aerul curat

voiam să plec, nu știu unde, trebuia să împachetez totul să fie în ordine valiza de care ma împiedecam mereu aștepta lângă ușă mă simțeam ca o fantomă bântuind o casă străină rătăcind undeva

ți-as încondeia pielea cu unghiile manuscris cu sânge și foc tu să-mi fii iubitul de înviere domnule poet inima îmi este un breloc agățat de suflet zornăit de clopoței la fiecare bătaie mi

cămașa țesută de păianjenii nopților albe Luna îmi face cu ochiul întind umbrei fără umbră drept armă sărutul se zbat în mine gânduri infirme coșmarul creionului rupt deasupra gurii

turla cu păsări îți ascundea ochii albaștri ascultam nevăzutul din palmele tale strânse clopot cu limbă de moarte îmi lăsai inima ta pe deget mi se încolăcea un șarpe de argint cu privirile