Ioana Florea

Picăturile de ploaie cad pe mâna ta Îți ridici capul Ca dintr-un vis din care abia te-ai trezit Nici nu te-ai văzut bine la capătul străzii Cu părul vâlvoi Că umbra ți-a și ieșit în

toate lucrurile pe care le iubesc tind să devină distanțe și morțile își împacă mereu viețile speriate cu flori sădite în pământ cuvântul lipit de piele cuvântul care îmbracă piele și toate

toate lucrurile pe care le iubesc tind să devină distanțe și toate distanțele pe care le iubesc tind să devină apropieri infinite în sufletul meu viața se amăgește cu moartea ca un orb cu

Anterioară oboselii se pendula o neliniște a firii care trecea prin fața oglinzii umbrind ochii într-o adâncime violetă, violentă. Am ieșit, lăsându-mă coplesită de căldura pe care o emana nu

întâi ți-ai atârnat aripa stângă apoi aripa dreaptă și trupul ți l-ai culcat pe prag și numai eu știu că trăiești doar în mine tu și omul l-am auzit plângând mereu pe umărul tău cu

voiam să plec, nu știu unde, trebuia să împachetez totul să fie în ordine valiza de care ma împiedecam mereu aștepta lângă ușă mă simțeam ca o fantomă bântuind o casă străină rătăcind undeva

De fiecare dată când telefonul sună am impresia că ești tu. Vreau să fii tu. Tu. Tu cel cu frunze verzi. Mă tem însă că nu vei mai fi , că tragicul vieții îmi va răpi fărâma din tine pe care o am

strigoiul acela bătrân apărea în fiecare seară în colțul întunecat al camerei mă înlanțuia cu fumul de țigară aura sfinților răstigniți în vid strigoiul acela bătrân mă dezbrăca dintr-o

Mă ridic și durerea din mine își strigă neputința trupul nu m-a uitat, podoabele lui mă susțin, mă ridică ating norii negri cu mâna, las ultimul fluture să zboare îi ferec în inima mea cu mii de

vei ieși pe ușa din dos unde se închide coridorul urma de pași lăsată de tine se va adânci acest glas ce nu vrea să se stingă până nu-l vei auzi trebuie să știi că oamenii îți fură viața în

Ana interior de semne îmbrățișează pământul din inerție în fiecare dimineață recunoaștem pământul în picăturile de ploaie decorul aceleiași iubiri de oase ... pesemne că femeia e un mag cu

mă lovesc în cădere de oasele tale duhnind a viață unghiile se înfig în iluzii doresc un mort cu ochii pustii răstigniți în ceață privirea mea prinde rădăcini în trupul pământiu al Lunii cocon

cămașa țesută de păianjenii nopților albe Luna îmi face cu ochiul întind umbrei fără umbră drept armă sărutul se zbat în mine gânduri infirme coșmarul creionului rupt deasupra gurii

turla cu păsări îți ascundea ochii albaștri ascultam nevăzutul din palmele tale strânse clopot cu limbă de moarte îmi lăsai inima ta pe deget mi se încolăcea un șarpe de argint cu privirile

Am în față un pahar cu rom și îmi ascut vorbele în încercarea de a monologa cu tine într-o tavernă ascunsă de soare mirosind a pește putred Îți cer banii pe care îi ții ascunși în sutien doar

brațele mi-au crescut aripi sunt îngerul din vată de zahăr am degete albe și degete negre oceanul unei iubiri de om îl trec sub pleoapa morții cu visele amintiri din viitor zdrobite pe

iubite amestecă-mi sufletul în creuzet cu puține lacrimi și lasă-l să crească sub inima ta… însă cuvintele mele sunt îmbracate în sticlă plouă amar norii mă tachinează mi-am cusut dragostea la

ți-as încondeia pielea cu unghiile manuscris cu sânge și foc tu să-mi fii iubitul de înviere domnule poet inima îmi este un breloc agățat de suflet zornăit de clopoței la fiecare bătaie mi

în sângele meu se ascute o sferă aș putea începe să plâng despre cum îmi mișc brațele într-o direcție inversă acelor de ceasornic și să cred că am mai murit o dată fără să simt întunericul din

în căușul palmei am găsit un Inorog printre stele i-am cusut aripile inventate de un zeu desculț în crepusculul serii m-a învațat tainele ascunse în solzi de pește biografia aerului mi-a întors