Jurnal - Revelații

Anterioară oboselii se pendula o neliniște a firii care trecea prin fața oglinzii umbrind ochii într-o adâncime violetă, violentă. Am ieșit, lăsându-mă coplesită de căldura pe care o emana nu doar soarele, ci fiecare ființa vie, un miracol ascuns în starea de spirit, în mine, ca o moarte care se relevă atât de vie și de posibilă! O tristețe ce te atrage, te cuprinde, nu te poți împotrivi, nu poți să nu vrei lupta crâncenă, doar te lași purtat, învăluit de taine. Și atunci te rupi de realitate pentru a te cufunda în ea, te smulge într-un vis permanent , dar atât de viu și de nestăvilit, încât rămâi paralizat în fața frumuseții fără seamăn. Ești liber, da, libertatea prin care respiri , care te respiră pe tine, absorbindu-te, copleșindu-te într-o atât de plăcută moleșeală! A simți viața cum forfotă în tine, relevă o fericire ascunsă atât de adânc , încât te uimește până la paroxism. Nici un suflet nu i-ar putea rezista fără a rupe ceva din el, fără a-i scăpa o lacrimă ștearsă adesea mecanic. Nu, nu este fericirea care se cuibărește , care se încrețește în jurul ochilor, ci zvâcnirea calmă a extazului, a unui extaz divin uitat de priviri fugare , acela care tulbură suprafața unei ape fără astâmpăr, pătrunzând din ființă în ființă prin ființă.