Ela Victoria Luca

mă gândeam la eleganța necesară, când străzile curgeau de-a valma pe lângă mine, odată cu pașii noroioși ai oamenilor. își duceau morții, eu îi priveam de la pumni în jos, cuminte. aș fi zdrobit

deasupra orașului granița dintre nimicuri și dragoste ferestre incolore click un aparat foto click multiplu ca o satisfacție în cascadă lângă balustrada peste care s-ar tot arunca

astăzi femeile nu vorbeau, în dreptul ferestrelor un spațiu prea larg, o arcadă prin care le trecea mâna, dispărea nimic nu era calm în ochii lor, o pânză de cuvinte îmbrăca pereții, îi

motto: Existența nu-i un basm, ci o realitate crudă, pe care trebuie să ne-o asumăm până la capăt. Nu accept, în acest sens, ideea de a trăi poetic. Poezia este însăși lupta cu existența. Existența e

să tai din tine felii transparente să le împarți iar cel care le înghite să nu mai simtă lumina vâscoasă ori strânsoarea fibrelor să mănânci fără noduri orice primești gura curată mirosul de

când nu știm cum se înlănțuie întâmplările - în lumea de jos, în asta carnală fără liniște și fără sens - ne strângem sub apă, ne ținem respirația până simțim cum din viață rămâne un pumn de

în fluviu nu m-am putut spăla, părul meu, acum fauve, era un zid prin care îți deslușeam visul doi prunci fără nume apăreau-dispăreau, cineva trebuia să protejeze intrarea în realitate sau să

sub zăpadă se ascund micile bucurii, înainte de topire sau de strivirea sub tălpi a unor cuvinte când deschizi geamul spre est, rememorezi iernile, îți spui că în acest anotimp nu mai încap decât

cumva se încheie orice istorie se blochează fiecare ușă în orașul meu străzile sunt înfundate definitiv cine știe să privească de la început spre acest capăt nu mai are nevoie de călăuze

ar fi putut fi o seară picantă un bistro un parfum chocolat maya dar prea multe gânduri izbeau caldarâmul înghețat între vitrina murdară și muzeul de vizavi nu știu dacă așteptarea obișnuită

să gustăm din iarba asta și să închidem ochii nu mai avem nimic de pierdut dimineața când ieșit din somn alunecai în cutia deschisă printre lucrurile mele mici să te păstrez cumva să nu fie

nu știu dacă există o altă ieșire dacă ori de câte ori încerci să guști din viață simți cum îți umblă pe limbă păianjeni și bei absint să le faci pânza mai comestibilă să îți placă măcar o

Azi am fost prea aproape de oameni, fiecare detaliu îmi vorbea despre începutul vieții lor sau poate era doar lumina strecurată prin țesătura rară, fină a perdelelor, căderea firelor de praf pe