Poezie
privesc sau nu, văd
2 min lectură·
Mediu
Azi am fost prea aproape de oameni, fiecare detaliu
îmi vorbea despre începutul vieții lor sau poate era
doar lumina strecurată prin țesătura rară, fină
a perdelelor, căderea firelor de praf pe chipuri
și mai ales mișcările vizibile, întrerupte de altele
minuscule, fire stranii cu un destin anume, oarecum
perceput înainte de a se desfășura. Nu pot vorbi
când văd dincolo de aparențe majore, de nuanțele
unei trăiri care, în loc să se descopere, face un
drum înapoi, se pierde exact când mâna spune același
lucru. Contrastul devine singura cale de a ieși din
fusul ideilor sau din frământarea acută care începe
în vintre, se transformă în spleen sau într-o
vidare instantanee a minții.
Ceilalți sunt atât de aproape încât aș putea să devin
corpul lor mișcător sau un nod dens de gânduri, o haltă
a emoțiilor, cât timp ei stau picior peste picior
frunzăresc niște hârtii, scutură din umeri, împrăștie
zâmbete sau benevolențe. Nu știu cine orchestrează
toate aceste scăpări, cine își arogă dreptul de a fi
atât de indiferent la rezonanța sunetelor sau la
mesajele obscure din pupilă, încât aerul capătă forma
unei camere de așteptare, toți înăuntru, unul în
respirația celuilalt. Îmi țin spatele bine lipit de perete
să nu mă fac una cu moartea.
E un zoom in pe fiecare celulă, caut resurse, micile fire
de argint, apa încă neamestecată cu sare, cu nimic din
celălalt dizolvat înăuntru, cine știe de când. Eu însă știu
bine momentul de confuzie, secusa în care am trecut
unul prin altul ca printr-o memorie ecran. De atunci
pe marginile mele cresc celule de inimă.
058043
0
cel mai mult mi-a plăcut imaginea aceastui adânc marin din interiorul fiecăruia, ale cărui izvoare încă n-au erupt; o vărsare monodirecțională, ireversibilă fizic, dar reversibilă sub diferite stări și înscriindu-se într-o anume ciclicitate; totul pe fondul unei scanări psihologice, al introspecției ce naște din empatie.
un cititor,
Vasile Munteanu