intrăm în salon, dispărem

Ela, aproape ca m-am atins cu degetele in acest salon albastru( nu dispar!) prin care timpul pare a fi suspendat.
ei, unei poete nu pot sa-i sugerez decat suma starilor prin care am trecut/trec, acea rostogolire in realitatea ireala a cuvantului, petrecerea prin poem a fost/ este tulburatoare, cantecul interior pietros, navalnic, miscarea personajelor foarte bine conturata...

iata unde m-am simtit cel mai bine:

\"astăzi femeile nu vorbeau, în dreptul ferestrelor
un spațiu prea larg, o arcadă
prin care le trecea mâna, dispărea ( poate ca acest vers???)
nimic nu era calm în ochii lor, o pânză de cuvinte
îmbrăca pereții, îi strângea\"

\"mai departe de fereastră nu se mai scrie nimic
se adună siluete albe, umbre care iau cina în liniște
un alt bărbat coboară pe scări, întinde brațele
el nu dispare\"

etc...etc...etc!

Un gand bun de pe insula verde!

Mi-au plăcut:
\"(...) o pânză de cuvinte
îmbrăca pereții, îi strângea\";
\"simți cum ți se chircește(...), pumnul de cruzime
din fiecare rând, întâmplările de sub litere\";
\"ai mâinile bine cusute după ultimul zid, o pierdere
un celălalt care te bântuie\"
O seară frumoasă!

doru, nu știu cum se aude un cântec pietros, dar cred că știu că așa este uneori dansul, când mișcările îți sunt încremenite într-un spațiu straniu, în care, dacă faci un pas înainte-înapoi, poți dispărea, instant.

claudia, nu intră aici revolta, nu are legătură cu scena, personajele acestea, cu atmosfera, de aceea nu am inclus-o. felul acesta de dispariție este nerevoltătoare, aproape nelumească, așa, ca într-un vis. bucur că l-ai luat pe toate părțile și tot ți-a plăcut.

marinela, interesant cum ai ales chircirea, cruzimea, bântuirea din text. rostogolește-le, lasă-le tot mai departe, afuriseniile de pietre.

mulțumesc frumos,

ela

prefer prima si ultima strofa,care îmbratiseaza strâns un vid existential,câteva vise \"de prim ajutor\"
poeta se simte într-un surgiun existential,meditatia devine sursa scrisului sau iar inspiratia sa este o ASPIRATIE din interior ...

titlul ma duce cu gindul la un spatiu si o atmosfera in care te simti altfel, in care ai puterea detasarii. la nivel de continut e un pic complicat sa ma axez pe o idee certa. e multa incarcatura, laolalta cu emotiile. cind am lecturat prima oara poezia asta citeam \"jurnalul unei scriitoare\" de virginia woolf. cind citesti rapid ceea ce a scris altcineva o viata incepi sa nu te mai simti. in momentul lecturii traiesti viata altcuiva. asa percep eu disparitia de aici. in strofa trei observ tangentele cu realitatea. constientizarea unui moment dizgratios din lumea fictionala - oprirea - aruncarea privirii asura realitatilor de dupa geam. in final remarc incercarea de a uita un lucru, de a te debarasa de el. insuportabilul peretilor straini. de aici sa pornesti, de la cheia nerasucita pina la capat. spor la scris.

gabriela, este un salon de artă, dintr-un castel, nu un salon \"de prim ajutor\". de aceea în spațiile acestea pot dispărea unele siluete. un milord, o milady, personaje diverse ce se interferează în viața lor, un alt lord care promite frumusețe șamd. chestii de reverie, visare.

ecaterina, sunt suprapuse, da, mai multe feluri de realități aici, mai multe spații onirice, fantasmate, închipuiri și mici reflexii în ferestre, arcade prin care trec obiecte, oameni, fără să știe vreodată unde vor ajunge și îndeosebi de ce. da, este întotdeauna vorba de o cheie pe care o poți lăsa cuiva care nu știe cum să o folosească, o păstrează un timp, o pierde.

mulțumesc,
ela

poezia e traita ca \"prim ajutor\"pentru poet care scrie din instinct si pentru a se salava de spleenul existentei
decui ,spuneam \"prim ajutor \"doar în acest sens...