fotografie. casă fără ziduri și eu

eu de ce simt asta intr-un frigider fara pereti?

ma plec de asemenea in fata unei fotografii alese si multumesc si pentru trecerea peste!

mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut!
am zis de trei ori?

...am!

am cearcăne
desigur sunt programate prin ADN așa cum spune copilul ce mare e cerul nesfârșit de mare e punându-și mâinile a apăsare sub ochi pe cearcăne

la fel e de mare și de frumos are să fie cum e cerul cearcănele meu întreabă el

... în treabă?

la fel fi-va va fi un rotund incalculabil invizibil lentilelor

un stop cadru străbătut de stări, ziduri invizibile luate drept niște hotare între nimicuri și dragoste, prinderea momentelor esențiale, revelații de sinteză, o anume raportare între dinamismpu trăirii clipei și percepțiile obsesive avînd ca suport mecanismul psihic al disperării.

un îndemn de a fi tu însuți, doar tu și zîmbetul interior. doar tu și imaginea sinelui dezgolit, ca la începuturi.

o privire adîncă, pînă în adîncul sufletului. o privire insistentă care simte toate culorile trăirilor, ca un renghen peste stratul rece de gheață care ar ascunde adevărata identitate.

o anume forță a femeiei de a iubi. un repaos nesfîrșit într-o fotografie plină de mișcare.

Cosmin, îs reci pereții, reci balustradele, absente zidurile vechi. Uneori o fotografie te face să percepi cu adevărat realitatea. Mai ales din tine.

Adrianule, în_treabă să fie răspunsul, fiindcă am, da am cearcănul și realități teribile în_cerc să cuprind așa încât să nu se spargă rotundul.

Ecaterina, percepția spațiilor, a limitelor dintre nimciuri și dragoste, a cadrelor care decupează realități, dialoguri între obiecte (ființa, lucruri) interne/externe, completează o imagine din care mereu, dar mereu cineva e absent.

Mulțumesc vouă,

Ela