Daniel Puia-Dumitrescu

Începe să te aduni de acolo unde timpul a uitat să mai numere ia o fărâmă de soare un strop de cer două lingurițe de rouă proaspătă o bucată hotărâtă de nor un pic de pământ, cât un vârf de

Praf zburând pe aripile unei păsări moarte Soare arzându-i trupul întunecat uitat de timp din ce în ce mai aproape de a izbucni în flăcări viespi de cărbune se rotesc așteptând zilele

Se așternea ușor de-a lungul pagodei leneș și trist că noaptea îl ucide iar un pic roșiatic emotiv se pare nu știa cum să plece fără să deranjeze tinerii veneau special pe acoperișuri spre a-și

Cuvintele-ți rostiri de lacrimi în pauzele dintre suspine izbindu-se cu putere de palatul cristalin al ochilor tăi printre cioburi ieșeau mai furioase și mai roșii ca niciodată aduni ușor

Învățăm să ne murim gândurile înconjurați de ură să ne îngropăm trecutul în cochilii prin tranșee demult săpate de vreun soldat rătăcit de războaie cu frica drept scut și cu tremurul lance mereu

Din tocu-mi mor cuvintele durere de plumb risipit prin cerneala zeilor sângele zămislește păcate de mamă nefeciorită încă de timpul înviat în

Fâșii de mine le-ntinzi de-a lungul peșterii tale te uiți mereu speriată-napoi să nu mă adun să sar pe tine să mușc să fiu ce ești tu parte din mine omul nebun O mână ți-e neagră de dor și de

Îți pieptănai diminețile după o ultimă stâncă fire de pădure rămâneau agățate printre ghearele tale ciocurile ridicate spre cer ale puilor îți vesteau un nou răsărit o nouă vânătoare chemare

în bătrânețea lor frunzele uită unde se-ascunde ramul *** amintirea verii îmbătrânește chihlimbarul mustind a toamnă *** zbor senzual de frunze prin inimi târzii și-așterne

Încerc să mă adun din cenușă de drumuri plastelină mă modelez în acorduri sfâșietoare de vioară mă strâng mă împrăștii de nouă sute nouă zeci și nouă de ori din celule asexuate salivând după

Ti-am găsit urmele aripilor pe cerul meu Călcând cu sfială ierburi de rouă în aerul plin de nedumerirea gărgărițelor Din cerul tău cădeau nepăsători norii Privighetori

De ce mor de fiecare data cand nu mai e loc de nastere de fiecare data cand nu mai e loc de atata mine in tine de atat noi in eu? risipeste-ma si aduna-ma de o mie de ori avorteaza-mi

Doare atât timpul trecut Mângâie uitarea în joacă Cum plânge copilul tăcut Când își ia jucăria și pleacă Rouă mărgele în horă Spre tâmple se-aleargă cântând Plouă din tine o oră Se-aruncă