Daniel Puia-Dumitrescu

la un moment dat te saturi de toti si de toate mergi in coltul tau si iti tragi un glont in frunte pentru ca tampla a fost atat de mult prea mult folosita sangele scurs intr-o galeata in sunet

dimineață mi-ai bătut la ușă înfrigurată aveai nevoie de un suflet-haină să-ți acopere tăcerile în jurul tău plângeau emisferele iar lumea beată râdea râdea înfiorător a iarnă și moarte și valsul

de curaj o fi oare vorba atunci când aș vrea să-mi adormi visele frunții în palme ținând fericirea clipei de dor și de doare straniu plutesc atingându-ți cuvintele cu nesaț sorbirii din potirul

din stâncă în stâncă ascunse colibe renasc lupi în urlet de vânturi plângând cu ciobani apărându-și stânile văduvite de oi suflet aiurind coclaurile neîncetat se roagă a coborâre și milă izvor

am plămădit strălucirea unei stele numai a noastre în șoapte de da și nu înghesuite pe fir aș vrea să mă iubească mai mult decât și poate nici măcar atât nu ar fi de ajuns va veni altul

mi-ai zis ieri să îți scriu moartea cu litere verzi de strigare am prins a vesti cățărat pe ziduri rugăciunea de seară ce-adună închinări și nisip cămile-alene plutesc zăpezii spre-un soare

mai e puțin și-mi pleacă timpul acasă viori scrâșnesc furioase ultimelor clipe de aer hai să ne adormim amintirea în glas de cascade să ne zburăm creierii pe un perete de sticlă imens de unde

toate au să fie trecut și praful se va așeza peste ele și te vei ridica și vei merge din nou și-ți vei aduna nemișcările alerga-vei bucuriei din tine împrăștiind viață din dreapta le vei da

o cămașă de noapte sfâșiată ți se așează lălâie pe corp te dezbraci de toate umbrele spre strălucire te-acoperă teama te sting gânduri rele din când în când despuiatu-te-ai de toate găurile dintre

se stinge galben în mine singurătatea rotundă destrămată-n spirale rotund rotund flacără sub piele rătăcită-n nemișcare în rafale de vânt luminate ușor vârtejuri

În glas de trâmbițe ne-aduceți semințe de veste bună sau lupte în flăcări dați pentru noi; cu săbii și flori ne-alungați, chemându-ne iar înapoi, voi, vestitori de viață, de moarte, de

mi-am pierdut cheful într-o dimineață răcoroasă de început de novembre încă somnoros sigur a plecat el însuși la vreun chef sau cine știe ce alt fel de petrecere dată de vreun străin prin hambare

nu mai e loc de mine în lumea ta trotuarele sunt pline de zgură se plimbă zâmbind șoselelor toți oamenii fumează trabucuri în rotocoale de taxiuri ultraviolete deșertul nu mai înflorește