Daniel Puia-Dumitrescu

Adunam picături de alb din tabloul natură și le pictam fiecare după cum merita una în ploaie alta în ger în frig sau în gheață tot a doua o trimiteam înapoi la perfecționare copaci aplaudau

Mută, bă, trepiedul ăla! Momâi, nu oameni, împiedicați, parc-ați avea izmenele-n vine și vă dați de-a rostogolul de-atâta geniu! Ia uite! Boilor! Păi nu v-am spus, bă, că dacă nu se trezește

scânceau puii de noapte între scânduri de teamă îi închisese mama lor vor aduce lumina spuneau legende în șoaptă vor ridica iar viața oameni albi oameni negri auziseră și ei când

frânturi ajungeau la mine cioburi rămâneai zâmbind nemișcată până fugeau toți norii de multe ori îmi trimiteai mesaje încifrate de trei ori literă ascunsă între coaste scântei în colțuri de

printre coastele rupte ale pădurii Te caut mereu în șoaptă între diminețile cu ceață aiurea nu Te găsesc nicicând vorbesc cu paznicii templului Tău vulturi cu niște aripi de-mprumut să răscolesc

înaripate sporovăind de zor pustiesc punțile corăbiilor uitate de vreme deasupra vreunui val răstignit de cer deranjând somnul zeilor cu hohotele lor beau vinul anotimpurilor ciudate făpturi

Păsări de metal distrug cuiburi de oameni. Și giganții mor.

ne mor clipele în șoaptă fuge pământul cu noi timpul nu ne mai încape adunăm pene de înger prin vreo grotă de suflet desenăm vieți părăsite de viață din amintirile celor ce nu mai

m-ai uitat undeva între infinit și oceane ai plecat fără să te uiți înapoi cu toate nisipurile pustiindu-mi și ultima insulă le făceai cu mâna pescărușilor în hohote soarele își repeta

era doar lumina scursă prin atâta sânge colorat era doar lumina două sute de leghe și n-am să te mai văd încrâncenat izbindu-mi pieptul mama mă-sii de viață! sudoare-mbinată cu pete de conștiință

sărut dulce din piatră seacă, iubito, scaldă-mi clipele-n bucurie săltai pe câmpii împreună cu căprioarele râdeai alergării cornutelor numai tu îmi cânți singurătățile în glas de ploaie

săgetau cerurile păsări de foc nori sângerau picături de furtună e beznă e-atâta beznă în jur ne pleacă din nou speranțele toate vulturi deasupra rotesc a ospăț ființe ursuze gata de luptă gata

umblai rotirilor neterminate copile mâinile-ți castel te-ascundeau timpului tălpile-asudând te vesteau cărărilor ești atât de mic universului ăsta mare întrebări ce-și caută răspunsuri în

vorbim mereu despre dragoste nu ne găsim cuvintele pentru un cântec ce minunat ni se pare nu mai avem nici acțiuni care să se potrivească elementului acesta straniu pe care unii nu îl înțeleg

ecou departe al unei vieți născute din nou abia atunci înțelegi ce mare minune tu nu mai ești tu nici măcar ea nu e cea care înainte și-era se naște în strigăte bucuroase durerii o nouă ființă

îmbrățișare de mușchi sugrumându-și oasele a iubire copii ai zilei care nu mai știu sa râdă și-aruncă frunții lacrimile șiroaie în zâmbet larg prea larg minute de noi înghesuite la coada

îmi ningi întârzierile iarnă îmi ningi tinerețile-mi ningi singurătatea și morțile ninge-mi-le și iară zâmbește-mi înghețată din fereastră fecioară de fier pururi neodihnită alungă-mi albul

de câte ori mi-ai zis ți-au spus că tu nu esti eu si că nici nu-ți pasă am aruncat cuvintele pe geam și am venit să te îmbrățișez nu m-ai așteptat cum nu mă aștepți niciodată si nici nu măcar că