Naștere la 67 de ani. Minune sau condamnare?

Am aflat și am citit, la rândul meu, mai mult mirat decât stupefiat (probabil reacția o pot pune pe seama locului unde mă aflu la momentul actual, și anume, Anglia), despre această româncă ce a ales să poarte în pântece și să aducă pe lume un copil. Citeam în comentariul Ancăi Anghel Novac reacția pe care au avut-o colegii străini la aflarea veștii. Exact la fel mi s-a întâmplat și mie. Ei, eu mi-am zis că e ipocrizie, ‘dați voi vina pe România pentru ciudățenii, că doar la voi totul este astfel, oare de ce vă mirați?!’ Și cam aceasta mi-a fost prima reacție.
Ca din întâmplare, astăzi participam la o discuție, parte a unei săptămâni tematice la facultatea unde studiez, despre sexualitate și problemele cu care se confruntă Biserica Anglicană în această perioadă. În cadrul acestor discuții, un profesor a afirmat că tocmai pentru că biserica din Africa se bazează pe o învățătură învechită (!), cum că ‘familia este nucleul societății și persoana devine legitimă în societate numai în momentul întemeierii unei familii’, de aceea nu acceptă libertatea sexuală ca alternativă. Interesant cum ne justificăm propriile erori legiferându-le, sau cum, pentru a ajunge la un adevăr care ne convine, eliminăm unul general valabil, mai mult, unul ce stă la baza omenirii. Întorcându-ne la subiectul acestui articol, putem spune la fel: pentru a ne satisface propriile nevoi, suntem în stare să renunțăm la aproape întregul sistem de valori ce ne-a însoțit în viață. Ce vreau să spun este că această lume se ghidează după un sistem de legi: sociale, economice, de drept jurisdictional, până la legile morale (bineînțeles că aranjarea nu s-a făcut în ordinea importanței). Tocmai acestea ne împiedică a ne întoarce în haos; chiar renunțarea la unele ne arată cum întreaga societate se dezechilibrează.
Acum revin la comentariile altor membrii ai site-ului, care își pun întrebarea retorică, ‘de ce Biserica nu condamnă anumite anomalii (cel puțin din punctul nostru de vedere)?’. Ei, adevărul este că Biserica este cea care condamnă acestea, însă nu este luată în seamă: când am făcut (de câte ori nu am ieșit cu A.S.C.O.R.-ul in stradă!) demonstrații împotriva avortului, am fost puși la zid de ‘Drepturile Omului’, când Biserica afirmă vehement greșelile ce se fac pe cale morală, dar nu numai, nu este considerată destul de importantă ‘părerea’ acesteia. Iată de ce se ajunge, pe de o parte, să fie condamnată Biserica pentru că nu ia măsuri, iar pe de altă parte să îi fie atrasă atenția că merge prea departe în a condamna anumite manifestări. Dumnezeu nu i-a dat dreptul omului și, în ansamblu, Bisericii, să fie judecător, El este Singurul Judecător, însă, și aș vrea să subliniez, a lăsat Biserica Sa ca organ al Adevărului și autorității divine pe pământ. În acest fel, Biserica poate nu numai atrage atenția, dar și condamna anumite acțiuni pe care, atât legile Ei, cât și organele autoritative ale acesteia – Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție – le înfierează. Care este puterea Bisericii? Mai mult una spirituală. Nu poate face nimic decât a atenționa lumea asupra păcatului, a-l condamna, dar a-și iubi în continuare păcătoșii, membrii ei.
Mergând mai departe, putem afirma că încercarea Bisericii, și a societății, care este considerată creștină, trebuie să fie de a instaura iubirea Lui Hristos pe pământ și transformarea pământului în cer, aducerea omului la Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în minunatele sale “Capete despre dragoste”, ne învață că nici un lucru nu este rău în sine, ci numai modul cum îl folosim. Iată de ce sunt situații în care Biserica nu acționează cu vehemență (oameni buni, încercați să vedeți ceea ce vreau să spun aici, nu interpretați, mă refer la cazurile dificile, cum sunt transplantul și fertilizarea in vitro, nu la abuzuri de genul celor prezentate de unii dintre voi), ci preferă să nu fie de accord în mod pasiv. Personal cunosc o familie care nu putea avea copii din cauza unei ‘defecțiuni genetice’ (îmi iertați exprimarea) și acum au doi gemeni frumoși ca urmare a fertilizării in vitro (cu materialul genetic al părinților – aș prefera să nu intru în detalii despre părinți pentru a le putea păstra anonimatul și încrederea). Este vorba despre o familie foarte credincioasă, după mijloacele noastre de apreciere. După cum spunea Paul Bogdan, au folosit ei această descoperire spre rău?
Ei, în cazul doamnei de față nu putem spune la fel. Oare nu a fost doar o încercare de îndeplinire a propriilor pofte, vicii, o încercare de înnăbușire a propriilor neîmpliniri? Oare iubirea ce se dăruiește pe sine până la revărsare, iubirea pe care o avem ca exemplu în sânul Sfintei Treimi, este generatoarea acestei vieți, sau iubirea egoistă a unor oameni? Pe cine a iubit mai mult această femeie, pe sine sau pe copilul ce a venit pe lume spre atâta suferință?
Și totuși, nici această concluzie nu ne mulțumește. Sunt sigur că doamna cu pricina îi va da copilului toată dragostea și tot de ce are nevoie material, Dar dacă acest copil va fi mereu bolnav (după cum altcineva ne-a îndreptat atenția către cei nouă ani de tratament cu hormoni), oare ea îl va mai iubi la fel, oare nu se va plictisi de ceea ce a obținut deja și va vrea altceva? (am să public pe această temă un articol despre efectul nașterilor asupra părinților și șocul creat într-o familie de apariția unui copil cu handicap)
Nu avem dreptul să judecăm, dar avem dreptul de a atrage atenția. Si avem dreptul să spunem nu, nu sunt de acord. Și mai avem dreptul să ne exprimăm neliniștea și îngrijorarea față de acel copil, față de viitorul său. Nu avem dreptul să ne amestecăm în viața acelei doamne, dar să sperăm că și copilul va avea șansa la viață.
Personal cred că este o greșeală, sper să mă înșel. Personal cred că iubirea ce i-a fost dată doamnei profesoare de către Dumnezeu a fost folosită rău, în scopuri egoiste, dar numai Dumnezeu o va judeca. Noi avem dreptul de a spune nu. Nu. Vă rugăm, nu faceți așa.