Dana Banu

mâna mea lipită de geamul trenului strigătul tău încă aleargă în urma lui singură împotriva îndepărtării inutil acest război nu voi numi moarte așteptarea ta de zi cu zi roata norocului nu

Noaptea urma să cadă neliniștită. Pe insulă au crescut iar lumînări aprinse și ard cu flacără înaltă, subțire. Am rămas puțini. Peste cîmpia asta aridă unde m-am născut, zilele cad greu, din ce în

păsări mari au acoperit cerul înspre dimineață vom urca iată spre burgurile unei alte ierni să lăsăm prietene semne albe pentru întoarceri cuvinte reci împodobite cu globuri și beteală

orașe cu porți închise și tu undeva departe privind spre o fotografie mult prea colorată străzi pavate cu piatră cubică oamenii pe care uit să îi iubesc în ultimul timp scriu lungi scrisori despre

se va spune și despre noi că am trecut pe unde n-au mai trecut alți oameni înaintea noastră se va spune desigur că am intrat în arămiul toamnei și nu am mai plecat de acolo se vor spune multe

doar nimicul străbătând străzile acestea pustii îndepărtare și praf nu ne-am iubit decât o toamnă prelungă apoi iarna a ridicat între noi cetăți de zăpadă înalte și oameni albi strigându-și în

am inventat sori ce nu au luminat niciodată fântâni din a căror apă nimeni nu a băut orașe părăsite de oameni primăveri cu surâs de toamnă lei de catifea lupi de cenușă ceruri transparente când să mă

desena cu siguranța unui bărbat matur spații albe printre nori fumurii ardeau mocnit sub nisipuri cuvintele aspru și neatins de teamă stăpân al distanțelor uriașe căuta mereu ceasuri în revărsări

când trec pe străzile acestui oraș lumina voastră aprinde în urmă vitralii pasul nu tremură gândul nu tace peste acoperișuri departe se ridică strigătul va rămâne acolo pentru un alt timp

groparii sunt beți și cireșele coapte elian printre oameni și pietre e liniște și e bine aici în după-amiezele duminicilor tale atât mai ești un cuvânt rostit literă cu literă pe îndelete atât mai

elixiruri orientale și praf mătăsuri brocarturi și purpurii catifele apoi somnul înfășurându-ne în armură de fier trec diligențe albe prin seara neștiută pândind alene cu ochi buimac tăcerea

măcar dacă ți-aș fi ținut minte vocea de seară sau cea de dimineață măcar nimic dragul meu nu a rămas pe aici acum dinspre acest aproape târziu las mâna mea albă și rece să-ți scrie despre țări

Uriașe flori de regina-nopții s-au deschis astă-noapte pe strada mea semn că ești aproape de casă tu cel venit pentru călătorul de mine precum drumul cel fără de capăt cît praf cîtă

e ceva în aerul nopților noastre un iz de toamnă coclită care ne face incandescenți n-am îmbătrânit la timp zgomot de pași niște voci 2 sau 3 idei pierdute din nebăgare de seamă niște drumuri care nu