zăpezi

Lăsând \"semne albe pentru întoarceri\", trebuie să-ți mărturisesc că am recitit poezia pentru a \"mă întoarce spre tine să-ți spun\", că textul e deosebit de plăcut, cu imagini \"spre înlăuntru\", acolo unde \"îngerii au coborât în pământuri și tac\".

ultima strofă e mai inspirată și mai bine făcută. strofa din mijloc e o inserție, relativ stângace, din nichita. prima strofă - o descriere simpluță și prozaică. deci, sfârșitul fu de laudă.

Liviu Ioan Copos, mulțumesc pentru apropierea de cuvintele mele;

Ioan Peia, uff...am scăpat ușor de data aceasta, ți-am tot citit comentariile și știu ce însemnă spiritul tău critic, se pare că ai fost extrem de blând cu textul meu de aici, nu pot decât să îți mulțumesc
e adevărat, mă aflu de mult timp un trăitor în umbra lui Nichita, știu că originalitatea scriiturii mele are de suferit din cauza asta și mai știu că într-o zi voi reuși să mă desprind și să îmi pun o haină mai nouă...
mulțumesc încă o dată

Fulgi de zăpadă-
sufletele din văzduh
se-ntorc pe pământ.
cu drag
Djamal

când ninge tăcut peste frigul pământului
atunci se întoarce înspre tine și spune
nu fă niciodată împotriva vântului
si-atunci vremuinda tristețe va apune
:)

iată deja două poezele aici, deschidem cenaclul de iarnă, ca să spun așa:)

Mahmoud Djamal, mulțumesc pentru esențializare;

Dan Norea, ți-am mai spus, ești zâmbetul poezelelor mele, îți mulțumesc încă o dată

un vis romantic transformat intr-o vitalitate cuminte, creionata-n culori simple, care emana o poveste imprietenandu-se intre zapezile acestor istorii reluate. Usor, respirand fiecare cuvant, „vom urca iata spre burgurile unei alte ierni”. „Semnele albe” se vad primele, singure, protejandu-ne trupurile; „sa lasam prietene semne albe pentru intoarceri”. E un inceput catre granita dintre paradigme, o vizualizare a „cuvintelor reci impodobite cu globuri si beteala argintie”. Un tablou si-o speranta, inchise intr-un spatiu limitat, situat intre aripi si pasarile mari ce „au acoperit cerul inspre dimineata”.
„Vremuinda tristete”, vremuinda oprire, intrebari traite „in numele copacilor in numele pietrei si in numele apei”. Continuam drumul, dar urmele se muta-n interior, lipsite de exteriorul unei lumi intelese. E un desen fara ajutor, unde „nici lacrima nici surasul nu ne mai locuiesc de mult”. Pare o padure de ingeri ca-au „coborat in pamanturi si tac”, un strigat impietrit intre nimeni si istorii. O stigma intr-un taram necautat.
Orizontul se traseaza intr-o dimensiune inteleasa, intre ciudate vremuri care ne locuiesc. Sunt geometriile calculate ale divinitatii. Intrebarile noastre au teama raspunsurilor printre degete sfaramate. Uneori devin taceri, nu mai respira aerul timpului care le detin. Fugim de „departele oamenilor”, in toate formele noastre cunoscute. „Nu mai plecam ramanem aici”, in secunda vietii noastre ca un anotimp. „Coboram in tacerea asta”
Intelegem ca exista si dincolo… si nu doar aici se petrec realitatile; inlauntru se despletesc adevaruri, „semne albe pentru intoarceri”. Ne orientam cat sa ne putem intoarce. Vom merge acolo si vom fi necunoscutul acelor dimensiuni. Teama de aici nu ne va mai urmarii. Singuratatea noastra se va metamorfoza intr-o libertate de fulgi necuprinsi, imperiali si albastri.
frumos

cu stima, blueboy

faptul că la această oră, iată, am un cititor care îmi trimite un comentariu atât de elaborat este mai mult decât un semn bun pentru mine...
am intrat pe pagina ta și am citit cu oarecare invidie comentariile pe care le lași prin paginile autorilor de aici, știi să surprinzi și să descrii cu artă versurile, o calitate rară ce trebuie apreciată...
mulțumesc pentru apreciere și lectură