Liviu Ioan Copos

Cand mă voi risipi mai presus de infinit ofrandă purpurie de rouă si jaguari criptati vor tasni din tâmpla lividelor taine și nimeni nimeni nu va ști când prelins și fâlfâind pasărea -

te ascundeai printre oglinzi când treceau îngerii și-n somnul meu de pretutindeni dimineața era un gest cu miros de cafea în anotimpul tău ziua udă era în geam gravându-ți lacrima în

\"Deodată, la Pol, am fost urs. Și memoria ursilor mi s-a dat ca să mi se pară firească starea de urs.\" (Nichita Stănescu - Metamorfozele) nu am atins zăpada de la pol poate credeam

ar trebui să mă grăbesc frumoasă doamnă de cenușă să-ți tatuez un arabesc pe pielea-ți fină de mănușă precum în Grall - veșnic altar în mine lacrima-ți să cadă uitat în vină -

gol de tine e orașul - efeb căutându - mă mereu printre îngerii de gheață ca o reptilă multiformă pulsând hăituit prin sângele meu spre sfârc prelins frigul tăiat în bulbi de opal

ascultam pasul visului de la Est la Vest noi copiii zbârciți asemeni unei portocale uitate mirosind a ploaie mirosind a vânt a Lady Madona și a pământ pe rifuri de chitară ne frecam blugii

gri dimineață bolnavă răzleață zvâcnire prin creier sevraj vindecat de clivajul sub duș dimineață bolnavă de mine

stea căzătoare în noapte s-aprind precum femeia-n trupul meu bicisnic si muritor cu ochi icnit să tind să meditez în atrium - cercul mistic balsam în privirea-mi chipu-ți prelins prin oglinzi

anotimpurile dor în ecouri iubito de-acum n-avem timp să fim vii și dor bezmetic îmi este de mine de tine de torsul tău neștiut și de noi pe

pe sticlă impulsuri gregare nikite - n șiruri de capatoși cabotini necurmați fanfaronada nepăsării în bulbi de grenadă națiunea mea tristă manelistă otevistă cu aripi de nisip crescute pe

mă nerostesc și mă duminic uneori cu nesaț prin vitralii cu aripi frânte înălțându-mă din placente de orgă iar tu undeva unduitoare neîntinată aidoma dungii de tăcere în roșu

iată-mă ascuns printre tâmple învăluit în embrion zămislind peisaje abstracte cu fluvii vivace îngânând lady d'arbanville printre păsări cenușii cu măști de margean și femei goale-n

te-am visat TATÃ! în semitonuri de acvatină te-am visat cineva bătea un gong de aramă iar tu botezai vikingii * eram doar obosit TATÃ! dăltuiam într-o piatră tombală menirea zodiei

poate că am uitat singurătățile placentare strigătul nud al celor mai tainice străfunduri traseele meridianelor feminine laudanumul premonstratenzilor înfiorându-mă în nopțile livide de

să-mi întâmpin nașterea cu genunchii la gură prăvălit ca un zeu între alfa și omega pe câmpii străvezii cu buze de maci cu fața spre vânturile de stepă dând o raită prin cer în desant de

renasc norii aceștia în formă de vulturi în lupte leale silexul roșu-n plăsele dinspre soarele însângerat spre miazănoapte ciudat rubin topit în adâncimi precum piatra apei șlefuită-n

Raze de soare Prin fereastra deschisă Alb-trupul tău gol - Mângâierea vântului Freamătă printre ramuri. Nisipul plajei Printre scoicile albe Amintirile - Nici o perlă ivită Din

nu pot să-ți explic cum este roșul prin cerul meu din fundul ochiului străpuns în duminici de aripă nu pot să-ți explic de ce dau un bănuț cerșetorului din colțul străzii care nu-mi cere

te-aș putea trezi privindu-te așa cum m-ai învățat tu să cred într-o noapte de sihlă sub bolți înalte țâșnind dintr-o lume fără timp semitonuri unduite de gri încărunțindu-mă ca zăpezile

trec caii prin mine iubito, matern din coapsa-ți cabrată surâs infinit tăișuri piezișe - zvâcnire-n etern katana se-nfige solemn ca-ntr-un rit trec cai prin mine iubito, în rate dureri

Colivia mea de umbre are porți de catedrală și contraforturi dantelate-n cenușă precum eșarfa de la răsărit a mamei mâini nerostite se înalță din burgundica orgă sub porumbei

\"Soldatul mărșăluia,mărșăluia, mărșăluia până când până la genunchi piciorul i se tocea,i se tocea i se tocea.\" (Tocirea - Nichita Stănescu) Rană de stele și

Motto; "A creea ca Dumnezeu..." (Constantin Brâncuși) (37) Soare dogorind - "coloana fără sfârșit" spre cerul senin. (38) Umbrele serii - printre ramuri

în anotimpul sângelui cad parcă urlând frunzele pe trupul tău ceremoniile simplității nu se mai aud din colivii sub asființit vechea cetate duhnește a fisură și salo(o)n tu îmi