Cristina Sirion

a fost o neatenție ca atunci când scapi plasa cu lucruri și totul se mută în loc să se-mprăștie și n-ai decât o dâră de iarbă pe care nu poți fi serios nicio clipă cum ai zvârli o pătură

se ridica deasupra ei arsură ca o-nflorire prin pumni de partea cealaltă a nopții acolo felinarele-și lasă lațul albastru în jos pisicile vânează înainte de salt se strecoară ușor

bătrân anotimp, te întinzi pe acoperișurile roșii ca o pisică, ai șira spinării însorită e ca și cum ai desena fereastra unui han - o țintă precisă adulmeci comori în plasele pescarilor de

nu se mai termină huruitul zăpezii din scoici e-un frig continuu de care-mi lipesc urechea și-ascult apoi facem cu rândul îmi pun rochia albastră până-n pământ parcă suntem pirați avem

Nu treceam, tăiam un tablou sprijinit de plajă despicam cu șoldul mulțimea de oameni mărunțeam flori pentru că erau pretutindeni o broască țestoasă plutea cu o floare maro pe carapace aproape că

Venise șeicul călare pe-un os roșu pur sânge la izvor venise cu altă femeie înghețată la piept demult îl așteptau morganele în prispă cu mâinile la gură atâta viață măcinată între pulpe nu

insecta pe jumătate arsă care venea aproape pentru o clipă de liniște și soarele de toamnă prin pădurea prelungă de mâini își foia partea fără albastru băiatul cu pantaloni scurți și

în stradă o pasăre neon ciugulește nasturi din omul de zăpadă e ca o mașină de scris peste care știu că-n curând îmi voi pune capul să dorm nicio iarnă doar se aruncă avioane de hârtie în

Îmi spuneai că sunt urâtă așa, cu două ciori ridicându-mă de umeri până la cer dar m-ai iubit mereu cu flori de câmp fără nume mi le-așezai ușor la picioare, încă pulsând buzele lor

în zilele reci ne încălzeam mâinile strângând sub haină animalul salvat mergeam pur și simplu să-i dăm drumul undeva mai aproape de locul în care știa el să moară la timpul potrivit când se

nu spuneam nimic copilul meu se legăna într-o omidă de lemn se terminaseră deodată, exact în ziua de mijloc toți caii toate trăsurile toți pomii prin burta fructelor lor claxoanele se

\"și totuși unul se va rupe femeie, copil ținându-se de mână\" mergeam în spatele lor cireș după cireș aerul vibra câinele găsit începuse să mă iubească și-l plimbam strivindu-l

uneori nu-i toamnă, doar inima ierbii încetează să bată atunci sunt roșcată în toate fotografiile cu spelunci deșucheate, în care plutim amândoi pe spate ca două corăbii de carne și ștrasuri În

Eddie nu există. Bunica Margot zicea că-i invenție de fată bătrână, că mai bine ud mușcatele alea de pe verandă sau curăț cursele de șoareci. Știam că-i vie și că nu vorbeste din morți, dupa

alege, strângeai în pumn o pasăre până la lacrimi dar eu Îmi strâng buzele și fluier a pagubă zice mama dereticând prin vrăbii flămânde și bătăi de clopot întinse pe ziduri ca niște

azi am început cu pisoii din sobă le-am curățat nasurile de cenușă, lăbuțele aproape împietrite am întins pe jos o cămașă mai veche și-am crezut că a fost de culcuș atunci am căzut

ușile atârnă, locul e deja prăbușit uța, uța, ca niște fălci deschise prin aer un puști își duce bicicleta la deal pe roți aduce iarbă roșie mă uit prea de-aproape, aproape c-ating ~

retrăiesc răbdător ocolind razant cerșetorii cu mesajele lor pe carton și pisicile bete de frică albe ca niște foi în care uit de ziduri strivită din neatenție tăcerea vine și mușcă își pune

Mi-ai spus într-o zi, ronțăind un creion cu gumă că sunt un hol de pușcărie prin care treci cu spatele lipit de pereți și burta suptă să simți cât mai puțin Nu știi? În mine s-a mutat o femeie

îmi ciocăne dimineața în ușă cu-o muchie de carte uneori își caută canarul pierdut alteori doar vine cu mâinile ude mă scoate încet din lutul galben al camerei deodată cerul se vede prin