Cristian Vasiliu

Doar zorile mă spală de visele în care Stau răstignit pe țărmuri precum un pescăruș Cu aripile scurte, rigide și murdare, Ce-ascunde în retină fatidicul urcuș; Presimt același zbucium când norii

De-mi iei din veșnicia de frământări doar ora Și trupul tău atavic mi-l dai ca un zaraf La schimb voi fi de-acuma, pierdut, al tuturora Și am să-mi lepăd cântul de dragoste în praf. Ce rost

La despărțire, irisul, spre minte S-a reîntors și visul mi-l veghează; Juma\'te-nchis, se străduie cuminte Să mai arunce-n juru-mi câte-o rază, Dar nu trimite inimii-mpietrite Conturul clar de

Rechem în iarna dulcilor tăceri, Speranțe rătăcite în trecut Și-l plâng cu lacrimi noi pe cel de ieri, Ce prin deșertul vieții s-a pierdut, Iar ochii mei -o matcă ce-a secat- Pentru amicii care

Institui tihna-n sufletul de ceară Și mă îndop candid cu fericire, Căci lujerul rahitic de iubire Rămâne izgonit pe din-afară, Tânjind la roua verii,-n ofilire, Cu tonul de vestigie

Ca Phoenix din cenușa plăcerilor, mai albă, La ceasul deșteptării strigoilor, te-ai smuls Din așternut și-n noapte m-ai părăsit c-o salbă De agonii în carne, extatic, fără puls… Rămân întins

Am dojenit aseară timpuria Violă-n floare: \"Dulcele parfum, Mi l-ai răpit, hoț tandru!\" iar mândria În mine-am îngropat-o de acum. Neprihănitul crin, pentru-a ta mână, Îl cert, sovârful -

Nu am venit să predic – dintr-un pustiu – Iubirea, Trufaș călcând păcatul, de carne dezlegat; Pe cât e de frumoasă, pe-atât de slabă-i firea Umană, iar în mine și zeul e bărbat. E fad sărutul

În ochii Lui nici biciul, nici hula și nici spinii, Nici treptele Golgotei cu paisprezece maci, N-au înecat cu rouă semințele luminii, Cum a făcut-o poate trădarea celor dragi... Și tu abjuri

Cât de grotesc ne prăbusim în dramă Și desuet când evitând finalul Mă-nghesui prin unghere cu pumnalul Și mă înjuri impetuos de mamă. Sunt disperat și m-ai adus în halul În care-mi caut

Au fost la începuturi doar fulgere-n privire, Doar tunete în glasuri și umbra unor stropi De lacrime sub gene, dar iată c-o iubire A izbucnit deodată în noi ca un potop… Trecutul se scufundă, iar

Tu lasă tristețea să-mi pună cocoașă Pe ceafă, pe burtă, pe pulpe și fund; Îndreaptă-mi cu rigla destinul, din fașă, Prin apa cu săruri să nu te confund C’Ofelia-n starea de plantă sau

Un icter harnic dă prin frunze iama, Spre ceruri urcă păsări surmenate Și frigul năvălește în cetate... Iar ziua trece fără să-mi dau seama. Mai plouă ca un bocet pe-nserate Încet, de-mi vine

Ce dacă fac dribleuri prin piețe Și folosesc Viagra? Tu nu știi Că diploma de fabricat copii „Cum Laude” se ia la bătrânețe? Þi-aș face-o demonstrație da `mi-i Că ai să umbli după aia-n

Azi am cules până târziu povețe Din Hemingway-ul de pe noptieră: Să nu mă năpustesc dup-o himeră Pe mare-ntr-un barcaz la bătrânețe; Să-nvăț să mor când viața-i efemeră Și-n depărtare-ncep să

Când ne ciocnim, pe-aceeași scară, singuri Și-ntindem blând, ca-n Facere, din nou, Un braț sculptat din lemnul unei linguri Spre altul sângerând ca un stilou, Tot zbuciumul din tâmple se

Decembrie. Sunt văruiți pereții Crescuți diform ca unghiile-n burgul Bătrân și cataleptic; iar amurgul E prelungirea scurt-a dimineții. Uitați în ger, pe străzi înfruntă murgul Neîmblânzit al

Sunt ucenicul care tânjește să-nțeleagă Cum pe mătasea undei, piciorul de sidef, C-o piruetă lasă, pentru o viață-ntreagă Întortocheata formă a literei alef; Cum țese-mbrățișarea de mosc și de

Nu-mi căuta conturul în retine întors alene; Pasul meu nu trece pe sub balcon ades și nu sunt rece în vârful limbii M-ai închis în tine! Sunt prizonier de azi, de ieri și mâine voi fi

Era în miez de toamnă și rugina Avea ecoul sângeriu în mica Poiană de pe muntele Furnica, Când se topea halucinant lumina. Mă izgonise de acasă frica De tunete și fulgere la vina Că

(continuare...) Ne împărțim o lume cu linii trase simplu Pe hărțile vieții anoste către vest Și ni se culcă tragic în agonie timpul În trup căci împărțirea nu va mai da cu rest. Ne-am adunat

Tot calmul sobru-al epocii apuse, Din casele cu-obraz din piatră arsă, În dimineața oarbă se revarsă Pe străzile din Barking unde nu se Mai circulă pe dreapta - ca-ntr-o farsă - Și unde, pe

I Noaptea rece se prăvale - Vin tăios de primăvară - Sus pe vârfuri în pocale Din ageag și piatr-amară. Aripa potcoavei taie Întunericul și-n rană Lacrimă din colț de Rai e Fata

Surghiunul sterp, mai lung decât o viață, Cu numele-nfierat în centrul frunții... Ne-am regăsit la capetele punții Iar între noi - prăpastia de gheață. Ne leagă depărtările și munții Fiorul