Ianuarie – torturi de frig. În noapte,
Răstălmăcit de umbre, prin fereastră,
(Ca zeii-americani sculptați pe creastă)
Un chip vetust se-acoperă cu lapte.
Îngheață lent în jur tăcerea
În Martie – o scurtă aritmie:
Pe pajiștea retinei trec lăcuste
Cu salt seducător, cu toc și fuste;
Și-n urma lor culorile învie.
Prin parc, pe stradă și-n autobus te
Atacă-n zori, la prânz și
Degeaba pui zăgazuri de silă și de sânge,
În nopțile de iarnă, la geamuri și la uși;
Sigiliul resemnării tăcute îl voi frânge
Cu un sărut și-n tine eu am să-mi fac culcuș.
Din camerele goale am
Doar zorile mă spală de visele în care
Stau răstignit pe țărmuri precum un pescăruș
Cu aripile scurte, rigide și murdare,
Ce-ascunde în retină fatidicul urcuș;
Presimt același zbucium când norii
Sonetele iubirii, în spirit nu pe apă,
Le scriu de la o vreme, din ce în ce mai des;
Prind rădăcini aiurea și numai ție-ți scapă
Prin ciutura simțirii fluidul înțeles;
Nu le citi grăbită, în
Februarie. Se-ascute lancea ierbii;
Păsări grăbite își înnoadă zborul;
Un clinchet dulce tulbură izvorul
Și-n miez de codru se adapă cerbii,
Iar prin cojocul gros al babei Dochii,
Împuținat de
Speranța întinată de capricioasa glumă
E ca o flintă-armată cu un fitil prea scurt,
(Căci dansul înrobirii sub trenă printr-o sumă
De viclenii gingașe nu-i milă ci e furt),
Iar eu – captiv în
I
Noaptea rece se prăvale -
Vin tăios de primăvară -
Sus pe vârfuri în pocale
Din ageag și piatr-amară.
Aripa potcoavei taie
Întunericul și-n rană
Lacrimă din colț de Rai e
Fata
Sunt ucenicul care tânjește să-nțeleagă
Cum pe mătasea undei, piciorul de sidef,
C-o piruetă lasă, pentru o viață-ntreagă
Întortocheata formă a literei alef;
Cum țese-mbrățișarea de mosc și de
O altă poezie – alt dezastru:
Aceeași singuratică idee
Ai vomitat-o într-o melopee
Pe faldurile saitului albastru.
Þi s-a închis Parnasu-n veci, femeie;
În ochiul șchiop îți crește un
Vasilica a existat și există!... că dacă nu ar fi existat nu am fi avut ce povesti. A existat locvacitatea manelistică a unui suflet strâmtorat de pereții bucătăriei. A existat vocația martiriului
Iubesc păcatul și urăsc virtutea
Ce-ngroapă-adînc pornirea vinovată,
Căci judecată după-al meu statut ea
E demnă și nu merită mustrată
De gura ta – podoabă stacojie -
Cu care sigilezi în mine
Alerg ca vinovații pe căile iertării,
Cu inima flămândă și aripi moi - zălog
Destinului, căci faguri din clopotul chemării
Mi-au ispitit durerea afară din bârlog;
Alerg pe catalige să țin cu
Poporul meu de gânduri te caută-n migrații
Prin ape despletite de gestul tău divin
Și prin deșerturi fără direcție sau rații,
Căci ai lăsat ‘năuntru o lume mai puțin,
Iar fără tine, ochii
Nu-mi priponi în lanțuri, de stalagmite, visul,
Chiar dacă-aici chemarea se-ntoarce și e cald,
Chiar dacă pot cunoaște cu flacăra abisul
Și pot smerit în taina comorii să mă scald;
Căci sunt
S-a prăbușit iubirea și-n zbor flămând ereții
Uitării, din ruine, cu cioc de fier te zmulg;
În piept se lasă toamna și-amenințarea vieții
Și-a morții mi se pare ușoară ca un fulg.
Cât te-am ținut
Pe dinăuntru mana speranței se prefiră
Și-aud cum cresc în iureș fantasme din tăceri;
Curând voi trece-n rândul acelor ce-ți iubiră
Misterul și candoarea încrâncenată, ieri,
Că-n ochii
Mi-e limba, în soclu, pecete
Și-n fuga de mine se cern
Tăcerile râului Lethe
Prin solzii desprinși de pe stern.
Cu ea în săruturi pun slova
De ambră în cerc – legământ,
De parcă-ntre-Alah și
În târgul sterp mi-am îngropat o vară,
Zgâindu-mă pedant de la mansardă,
De cum pornea lehamitea să ardă
În țiglele bronzate, până-n seară,
Când toți sergenții se-nvârteau în gardă,
Lovind
“O iau pe apa sâmbetei, la goană
Speranțele și gustul amărui
Rămâne-n gură, fi’ncă nimeni nu-i
Să spele sarea tristă de pe rană.”
“Să punem toate relele în cui,
Să facem Romania o
nu s-a deschis de la-nceput pământu’;
l-au descântat groparii cu cazmaua,
stuchind în palme, umezind măseaua
cu-aghiazmă fiartă și-ndoind veșmântu’;
un preot burdușit și cucuveaua
l-au
odată cu lumina, prin hârtia
cusută-n geam, a început să doară
și glasul negru-al frigului de-afară,
vestind colindul scurs din infamia
Crăciunului, în inima de ceară
a lumânării flasce și în
a rătăcit pe coridor nebunul
bătrân cu ochi fierbinți, în pijamale,
prin avalanșa paturilor goale
și reci, târându-și hotărât furtunul;
în ciuda junghiului acut din șale
și-a amintit că astăzi e
Când orele hidrei din piele erup
Spre ochiul luminii, tu moarte rămâi
Săgeata uitării trecând prin călcâi
Și calea tăiată de urme de lup!;
Veninul ce schimbă eroii-n momâi
Și-nvață amarul
CV