Adrian Munteanu

ce vise Doamne-n nopțile izbite din zece părți de vuietul vântoasei ce și-a dorit să surpe zidul casei culcat pe-o rână-n chingi hodorogite eram când lup rânjindu-i fioroasei fantasme vii ce-a

Plutesc, fără de corp, în lumi astrale, În timp ce trupul somnului se-ngână Și-n spațiul meu, cel aplecat pe-o rână, Nu e ocean, nici munte și nici vale. Sunetul blând,

maestrului Ovidiu Iuliu Moldovan, plecat să recite îngerilor Aveau să vină Poldi și Tamara, Ștefan Iordache, Iuliu și cu Vali. Se despicau în ziduri ample

Un pas spre ușă. Dincolo așteaptă Gazela blândă, fruct ce se usucă, Iubirea ta tânjind spre geam năucă Sub zid surpat în lacrima nedreaptă. Deschid. Nu-i nimeni. Cine să mă ducă Spre

Rânjește hâd în mine o făptură Cu dinți de lut și hău în loc de oase, Împestrițându-mi ziua cu angoase. Nu vreau s-o las să iasă-n bătătură. În neagra groapă cu zvâcniri cleioase, În

O bestie cu dinți de fier și gură Îmbăloșată-n sputa de ftizie, Cu trunchi hidos înfipt adânc în glie, Drumul tihnit, nădejdea-n noi le fură. Pământul sterp îl lasă pe vecie, Arca

Canalul Dunăre – Marea Neagră, 1950 – 1951 Tot în infirmerie ----------------- Pentu a mai însenina cumva tot lanțul tragediilor pe care le povestesc, aș vrea să amintesc o întâmplare nostimă. Cât

Evenimentul de mâine, de la Cluj, din cadrul Târgului Editurilor Transilvănene, când protagonistă va fi editura „Arania” din Brașov, prezintă chiar mai multe particularități și puncte de interes

<div align=justify Închisoarea Aiud, 1949 Pentru miile de mucenici trecuți prin închisoarea Aiud, Zarka însemna o realitate înfiorătoare, sinistră. Clădită pe timpul imperiului

Otiliei Deschide poarta, omule și frate, Să intre solul jertfei în absidă. Îl vezi cu pasul blând, să nu ucidă Smerenia, zvârlindu-te-n păcate. Te va salva din crâncenă obidă Chemând din

Tocmai simțeam cum ghes îmi dă voinței Plăcerea de-a iubi pe scut vestale, De-a mă-nveli în fulgere letale. Nimic nu-i nou sub soarele ființei. Îmi prelungesc sub humă

Te țin de mână, grațioasă divă, Făptură de lumină, limpezire. Născută-n sorb de liră și-n potire De ametist ascunse în ogivă. Sunt în Eden, tărâmul de porfire, Din care nimbul șoaptelor

Pasul tăcut. Un orizont de pară Pe care-l văd, chiar de îmi e departe. Un ochi pierdut în căutări deșarte, Iubirea pusă grabnic să tresară Þăndări căzând din stele ritmic sparte, Pe via

Mă tem de viață, putred ghem de sfoară, Mă tem de moartea ce îmi ia lumina, Mă tem de omul ce-mi sporește vina, Mă tem de brațul care mă doboară. Mă tem de frunza dezvelind

Cu mâini aprinse-n rug de rugăciune Vă cer, prieteni, nu stârniți iubirea. Făceți-i loc s-aștearnă adumbrirea Pe cugetul ce-așteaptă o minune. Lăsați-o-n taina sângerând privirea Până va vrea

al vanitatii Am reflectat la gândul ce se zbate În trupul meu, nedeslușit în ceață. Când m-am simțit o stâncă fără viață ? De ce-am tăcut când zbucium erau