Adrian Munteanu

Sfeșnice vechi, dureri prelinse-n ceară, Prapuri vetuști, descoperindu-I rana, Psaltul pleșuv bolborosind „osana !”, Lacrima pleoapei coborând amară, Îngeri de bronz rupând din aripi

ai cum mă-nțeapă-n ochișori mămică să stai cuminte pui că o să treacă te țin în brațe strâns să nu îți facă nici un balaur rău nu-ți fie frică maică ce trenuri lungi parcă se-apleacă și prin

Du-mă birjar, departe-n noapte du-mă ! Era un cântec ce-l cântase Gică. Și cum cădea ca uns la una

cum să îți spun că vei răzbi-n durere că se va șterge chinul dând târcoale când și eu sunt târât de hâde boale și răscolit prin colțuri de himere cum să te-alint să-ți fie patul moale când mă

Cum se-ntărâtă sunetu-ncleștării ! Cu urlet vag se prăvălește ura; Și-au pus pe hoituri răsucite-armura Și sulița la rădăcina scării. Vor să-mi astupe patosul și gura, Să nu răzbească ceasul

“ dacă ați avea credință cât un bob de muștar, ați muta munții din loc. “

teleportat ah ce cuvânt eretic aș vrea să fiu în orice colț de glie pe unde-a fost să-ntemeiez moșie purtată-n veac de un străbun profetic în loc sfințit de-ai mei pentru vecie să-mi curgă-n

ce aer domle lânced de spitale mă și reped fereastra se deschide știam că ai un creier de guvide și te grăbești ca un neghiob matale că în afară-s doar scursori acide miros de fum și de

vezi că-ți căzură blugii rupți pe vine și-acum se vede fundul cât sarmaua că n-a ajuns să-ți crească-n mușchi pelteaua la cinșpe ani cât ai făcut în fine ce-ai bolunzit poate că iei

bă cin te puse la volan bunicu ăla de-i cântă doi gropari psaltirea și-un popă slab îi sună adormirea că nu și-a scos în jur decât limbricu cum te-aș izbi în țeastă cu tingirea și ți-aș urla

dă-mi bă și mie câteva cireșe da ce-am ajuns de-o seamă stârpitură cum te mai rabdă cerul și se-ndură să-ți țină hangul poate-ți dau vreo zeșe c-așa îți ies cuvintele pe gură cu limba ta

Unde-ți sunt ochii ce-au privit cu sete Duioasa-nlănțuire de prigorii, Tânjind să guste-n simțuri, prin toți porii, Ispita noastră prinsă în sonete ? Unde-ți e gura rânduind istorii Cu

- Unde mi-e mama ? Unde-i este locul ? Pe înțelept copilul îl descoase. Și i-a răspuns, cu vorbele-i mieroase : -În țara-n care mai domnește focul. Trist a rămas vlăstarul. Stânci hidoase Apar

ce-s eu obscurul pentru tine vere eu cel ce-n bozii mi-am pierdut tăria sugând doar pleava albă ca hârtia ce mi-a scobit ființa prin artere cum să arăt că mi-am păstrat domnia deși m-au pus

la Psalmul 30 Ce vei avea de îmi ucizi suflarea, De mă pogori în lutul care-nghite ? Te va slăvi țărâna ce promite Să-mi spulbere între vecii chemarea ? Ai milă, Doamne ! între căi

Cum să descriu ce simt ? Cu ce cuvinte ? O gheară-mi strânge pieptul ca un clește, O spaimă-n trup mă sfâșie și crește. Înalț pierit o rugă spre Părinte. Lumina lui altar în trup

Spre ce tărâm mă duci, închipuire, Aripi fragile fluturând mirată ? Eu te-am dorit sau umbli nechemată Urzind veșmânt din nevăzute fire ? Unde mă poartă geana-nrourată, Ursindu-mi

Când mă privesc în tine, ce mirare. Bizare gesturi curg necunoscute Zidesc palate-n pulberi prefăcute Zvârlind pe trepte semne de-ntrebare. Mă țin dorințe-n glod, fără virtute Și

Hai să vorbim de noi ! îmi spui pe seară, Dorințelor să le trasăm cărarea, Să logodim speranța cu visarea Și-un mal tihnit să nu-l lăsăm să piară. Rostesc ceva și îți admir paloarea De