Abrupt atac, arípă amuțită

e prima oara cand depun o plecaciune, nu neaparat pentru faptul ca poezia este buna, ci ptr faptul ca ptr a/ti asuma, pe langa forma oricum extrem de stricta a sonetului, inca o formalitate si a reusi totusi a transmite ceva intr/o poezie perfecta la nivelul regulilor asumate, aceste lucruri denota o stapanire incredibila a materialului poetic. nu voi ascunde ca incerc totusi o umbra de regret ca structura dumneavoastra interioara nu va permite sa abordati si formele moderne si postmoderne.
sonetul aduce cu ceva din limbajul ermetizat si esentializat a lui barbu din joc secund sau din cantec. eu cred ca este o reusita destul de rara si nu stiu pe nimeni sa se incumete la asa ceva, cu rezultatele acestea.
felicitari.

De mirare că primul comentariu e , mai degrabă, pozitiv. Credeam ( poate chiar speram ) să mă înjure careva că nu pricepe nimic. Pentru mine e aproape o insolență să scriu astfel, dar am făcut-o pentru că există voci care mă acuză că scriu \" clasicizat\". E adevărat că structura interioară îmi impune să scriu așa cum am scris primele 320 de sonete postate și nu sunt prea supărat că nu mă prinde postmodernismul. Asta pentru că am convingerea fermă că - mai devreme sau mai târziu - ne va fi dat să ne întoarcem la firea cea bună a limbii române.
Din cand în când îmi voi face, însă, timp să mai rezerv și astfel de surprize. Ca să nu se plictisească cititorii și să nu creadă cineva că nu pot scrie și altfel. Aș vrea să spun că e, de regulă, mai ușor și pentru mine să bat câmpii și să nu spun nimic.
Cu drag

Surpriză ! Cred că impresia plăcută vine de la faptul că e altceva decât până acum, semn că ce spuneam mai sus, cu plictiseala și plictisirea cititorilor, nu e o vorbă în vânt. Sigur că nu e ușor să fac ce am făcut și, de câteva ori, am vrut să las textul baltă la mijlocul drumului. Pentru mine e însă pasionant să mă afund pe terenuri nămoloase care îți cer eforturi suplimentare pentru a scoate piciorul din mlaștină.
Cert este că acest prim experiment va fi urmat și de altele, pe câteva direcții la care m-am gândit deja. Ele îmi dau puterea de a reveni apoi la uneltele inițiale. Poate cu mai multă putere și inovație lexicală și ideatică.

Nu stiu daca o fi vorba de plictiseala la altii... Eu unul nu ma plictisesc de poezia Dvs. Va citesc mereu cu interes. Numai ca ma hotarasc prea greu sa comentez, din prea multa timiditate probabil :).

Oricum, poezia, la modul general, are nevoie de experimente. Din pacate, sunt din ce in ce mai putine prin zona si jos palaria pentru ca Dvs continuati. Eu le-am cam abandonat de mult. Poate din comoditate, poate din descurajare... ca ratam aproape de fiecare data.

Cu aceeasi stima,
Mihai

Ca de obicei, sonetele tale sunt superbe iar acest experiment este unul foarte reusit. Felicitarile mele si astept alte la fel, pana termini tot alfabetul ;)
Sincere felicitari

de-Adrian imi zic vecinii
ca el ne poate canta
pe-o singura struna, a,
mai bine ca Paganini

Respectele mele, se vede ca aceasta apropiere a cuvintelor o aveti in sange, pentru ca la dvs ele se cer unele pe altele si se striga de departe. M-a impresionat mult finalul, care reda imaginea \"abisala\" si \"in aval\" a intregului sonet - eu asa am perceput totul: ca o alunecare perpetua...

Rasfoind pagini de aici, am aflat ca ieri a fost ziua dvs de nastere. La multi ani!

Sunt satisfacut sa sorb savoarea sonetului superb!

Bogdan - mă gândesc că atunci când se va termina alfabetul aș putea să o iau de la început sau să inventăm altul. Ia uite, ce idee productivă !
Dumitru - cum le nimerești tu, pe un singur catren !
Adina - n-aș vrea să dau eu o interpretare, pentru că deliberat am lăsat loc fiecăruia, după propria-i stare și percepție. Pot spune doar că alunecarea îmi este deseori o trăire apropiată.
Alin - aferim ! Aproape.

uite asa vreau sa ajung eu....cand voi fi mare
va multumesc - Lory

M-am intepat in fiecare colt al literei tale, Adrian. Ca-ntepatura unor ghimpi pe tulpina unui trandafir superb, pe care nu-l poti atinge. Nu poti decat sa-l contempli de la distanta.
Dar...recitesc. Intr-o incapatanata auto-flagelare, nu-mi pot refuza culoarea.

Lory - ești deja mare. Ia-o ca pe o provocare.
Dana - Vezi, nici nu știu cum e mai bine. Această experiență am simțit-o necesară, după 300 și ceva de sonete \"potolite\". Îți mărturisesc că nu mi-e ușor, îmi ia timp mai mult și se depărtează ceva de o anume incantație interioară ce-mi este specifică. Cred că e necesară și schimbarea, dar acum încep alte întrebări : ce fac, în ce proporție merg pe astfel de drumuri în economia activităților mele, care e drumul mai bine și complet receptat ? Oho, câte întrebări mai sunt. La urma urmei asta e de bine.
Cu drag