Jurnal
În gulagul românesc ( 1 )
mărturiile tatălui meu
4 min lectură·
Mediu
Cuvânt lamuritor
Prin 1937-38, Mihail Munteanu, tatăl meu, era liderul studenților de la Politehnica din Iași. Pustiitoarea apariție a războiului l-a obligat să se refugieze la Brașov. Aici s-a căsătorit, a avut un singur fiu și a cunoscut, după 1944, teroarea anchetelor securității. Aici a fost arestat și condamnat sub acuzația de “ uneltire împotriva ordinii de stat “. Ridicat la câteva zile după ce am apărut pe lume, a rezistat timp de cinci ani regimului de exterminare de la canalul Dunare – Marea Neagră. S-a reîntors acasă pentru trei ani și a fost din nou arestat, primind o condamnare de zece ani, dintre care a facut opt ani de carceră, pentru nesupunere, în închisoarea de la Aiud, cimitirul intelectualității românești.
Ros de suferințe fizice și morale pentru un destin, personal și național, ce nu și-a găsit împlinirea jinduită, Mihail Munteanu s-a stins în 1990, la câteva luni dupa ce încolțise speranța unor reale schimbări democratice în România. Apucase să devină membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici.
Prea tânăr pentru a înțelege exact, la timpul potrivit, rostul deplin al mărturisirilor pe care mi le făcea, adevărata și dramatica dimensiune a suprimării unor deveniri , pentru vina de a nu fi făcut concesii înregimentărilor comuniste, abia după moartea tatălui meu am început să pun cap la cap fragmente de mărturii orale și să înțeleg de ce, la prima întâlnire de după întoarcerea din pușcărie, îmi strângea brațul într-un gest ce mi s-a părut de spaimă și nesiguranță, de hăituire. Brațul fiului său pe care nu-l văzuse de la naștere. Acest gest m-a urmărit întreaga viață, ca și cum din întunericul din care venea s-au furișat limbi de foc, rupând furibund din carnea prigonitului, recompunând marasmul unor suferințe inimaginabile, lupta cu moartea, supraviețuirea și speranța.
Din fericire, tatăl meu mi-a lăsat un caiet cu amintirile sale din anii pușcariilor comuniste. Abia acum imaginea acelor pustiitoare decenii s-a lămurit. Mai mult decât atât, am înțeles ca orice mărturie despre suferințele unui neam nu ai voie să o ții numai pentru tine. Ea trebuie destăinuită, rostită sau strigată , pentru a ne impregna de tensiunea, de dramatismul unor veacuri de prăbușire, pentru a îndepărta, cât ne va sta în putință, pericolul recrudescenței unor asemenea monstruozități. Abia după ce am citit mărturiile conținute în acest caiet am realizat că am avut în preajma, veghindu-mi înălțarea, așa cum i-au permis vremea și vremurile, un părinte care și-a probat în timpul tinereții sale anulate, o verticalitate pilduitoare.
De câte ori recitesc amintirile pe care le veți descoperi și voi, paginile îmi ard cugetul și mă înăbușa revolta. Simt, din ce în ce mai clar, ca acest jurnal nu este numai al meu.
Vă invit la o incursiune prin imposibil, pe parcursul a 40 de episoade care vor detalia ororile petrecute în timpul anchetelor, în detențiile de la canal și în închisoarea de la Aiud.
Cei mai mulți dintre cititorii acestui site sunt tineri. Ei nu-și pot alcătui o imagine adevărată a realităților de acum mai bine de 50 de ani decât prin lecturi, prin mărturii. De aceea cred că gestul dezvăluirii acestui document este unul necesar.
Realizând că textul reproduce nu numai împrejurări decisive și dramatice, dar și tensiunea conflictului interior, al dezrădăcinării și anulării personalității, am decis să nu intervin cu nimic în stilistica notațiilor. Ele vor fi conturarea reală a modalităților prin care mașinăria comunistă a distrus nu numai un destin uman, ci o generație întreagă. Această generație merită pe deplin efortul de a nu lăsa să se aștearnă vălul uitării și neînțelegerea rosturilor și devenirii noastre.
Câte un episod al acestor mărturii, în ordinea notată de autor, va apare în fiecare zi de luni.
Va urma
0245896
0
MP
