Ștefan Octavian Iosif

Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. Torcea, torcea, fus după

Corinei Cântecul ce-ades ți-l cânt Când te-adorm în fapt de seară, Puiule, e-un cântec sfânt, Vechi și simplu de la țară. Mama mi-l cânta și

Te uită, frunza pică irosită Și vântul geme prohodind departe! Puțină vreme încă ne desparte De iarna tristă, prea curând sosită!... Ca un

O grădină îngeri meșteri Zugrăvit-au la fereastră, Și e frig în casa noastră, Ca subt bolta unei peșteri

Vii să-mi bați iar în fereastră, Tânăr soare auriu, Și zăpada de pe coastă Fuge ca argintul viu. Saltă gureșe șuvoaie. Spumegate și

Se tânguiesc Tălăngi pe căi, Și neguri cresc Din negre văi, Plutind pe munți...

Fantastic joacă rândunici zglobii În cerul plin de umbră și lumină, Și-i liniște adâncă în grădină, Sub piersicii cu flori trandafirii... Cu

Același loc iubit umbrești Și-un colț de cer întreg cuprinzi, Nuc falnic, strajă din povești, Deasupra casei părintești Aceleași crengi

Nu mai sunt pe luncă flori Văile-s deșarte,- Þipă cîrduri de cocori Pribegind departe!... Și văzduhul s-a-nnorat Ninge sus la munte- Trec pe

Asfințește. Printre ramuri Aurite-n foc de soare, Tremură nenumărate Mici ferești strălucitoare. Sub arțar, plecat, moșneagul Șade cu

Se spune-n basme c-a trait Demult, demult pe lume-odata Un biet copil orfan, robit De-o vrajitoare blestemata. In lanturi ea-l tinea

Streșinile se dezgheață, Picură mărgăritare... Ce de lume! Ce de viață! Și ce larma-asurzitoare! A întinerit natura; Negustorii

Nopți de veghe, nopți cu cerul Limpede cum e cleștarul... Umblă ziua alb ca varul Cine v-a-nțeles misterul! Albe nopți de insomnie, Nopți de

Când pisica nu-i acasă... Doarme dus sfânt\' Niculae În vestminte argintii, Dar ce colb e în odaie Și ce zarvă de copii! Au rămas stăpâni

Aș vrea să cânt, să-mbrac în mândre rime Norocul rar ce-n cântec nu încape, Că nu e vers pe lume să-l exprime, Ci ca-ntr-un murmur nesfârșit de

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli De vânt pe la ferești, Tu, suflet plin de griji și de-ndoieli, Te-nfiorezi de tristele-i povești... El

Zăceau priveliștile moarte Sub cerul sur, în asfințit, Și-abia mai auzeam departe Un glas de crivăț amorțit. În mijlocul naturii mute, Eram eu

Bine ai venit, april Lună răsfățată! Zburd și cânt, zglobiu copil, Ziulica toată!... Înainte-mi - câmp deschis... Stau fără de țântă. Totu-i

Te simți mai singur astă-seară, Mai mohorâtă-i azi odaia... Auzi cum șiruie afară, De-a lungul streșinilor, ploaia! Trist, ca o

Lună, tu, care te duci peste zi, O, ce se-ntâmplă cu tine? Spune, crăiasă a nopților și Candelă a nopților line! Torță de-argint ce spânzură-n

Un zvon din sat în sat străbate Și dă poporului curaj, El pleacă-n valuri tulburate Și se îndreaptă către Blaj. Sunt preoți și mireni, cu

Mi-e dor de-un vis așa curat Și alb ca albul de hermină, Să râd ca florile-n lumină, Să uit că ros e de vermină Copacul vieții scuturat... Mi-e

Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumânarea Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-și zarea, Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă În

Codrule, stăpânule, Codrule, bătrânule! Mișcă-ți tu poienele Și-ți ridică genele, De privește până-n zare: Nu s-arată șir de care, Șir de care

I E secetă, și de căldură Pe câmp porumbul se usucă, Mor vitele în bătătură, Și norii vin... ca să se ducă... Prin sat aleargă

S-a stins pe uliți cel din urmă zvon. Arar un pas răsună monoton Pe trotuarul luciu și pustiu... La colț, în umbră, micul vizitiu Așteaptă un

Da, mult mai bine ar fi fost Să fi rămas în sat la noi, De-ai fi avut și tu vreun rost, De-am fi avut pământ și boi. Că suntem nevoieși de

La orândă-i o beție Strașnică în astă-seară! Nimeni nu mai vrea să știe Ce viforniță e-afară... Glasuri vesele răsună, Zic vioare, urlă

De la fereastră, din vagon, Văd satul alb sclipind în zare, Un șuier lung... Tresar mișcat... Simt inima bătându-mi tare. Văd poarta țărnii...

Tu, singuratică și-albastră, Rătăcitoare-n infinit, La ce mă chemi necontenit Acolo-n colțul de fereastră, Să te ador înmărmurit?... Și spune-mi

Salută zdrăngănind din strune, Bătând cadența din picior, Și cântă, legănându-și capul, Cobzarul, mândru cerșetor... Iar după datina

S-a înserat. Ușor se-nalță fumul De prin ogeaguri către bolta vastă, Domol coboară turma de pe coastă, Umplând cu larma de talange drumul. Blând,

M-apropiu din nou de dumbrava cea sfântă, Să cad în genunchi la străvechiul altar. O dragoste veche din nou mă frământă: Îmi freamătă frunza, iar

Vor înflori curând Pe coastă merii, Și va suna curând Ceasu-nvierii. Schimba-va bruma grea În strop de rouă, Ca să răsfrângă-n ea O lume

Mi-e dor de munți... de Caraimanul Pe veci acoperit de nor. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor, Mi-e dor de tine

Trei vagabonzi la poartă-mi vin; Artiști — o mică trupă: Copiii după ei se țin, Și câinii dau să-i rupă... Sunt doi micuți, e mama lor; Ea, cu

La Nürnberg, în vechiul castel, Stăteam rezemat de-o fereastră, Privind cum se-mbracă sub el Orașul în negură-albastră. Și purpur plutea în

I Visez. Încet se face dimineață... Sus, din mansarda--cuib de rândunică, Proptit de geam, mă uit în jos cu frică La uriașul adormit sub

Noapte,noapte...cui ma lasi Singur pe carari pustii? Parasit aceleiasi Palide melancolii. Stelele se sting in

Dunăre, Dunăre! Drum fără pulbere... Leagănă-mă, Dunăre bătrână... Stau și-ascult cum apa-n luntre-mi bate, Stau culcat, cu mâinile la piept Și

Veniți, viteji apărători ai țării! Veniți, căci sfânta zi a răsărit: E ziua mare a reînălțării Drapelului de gloanțe zdrențuit! Veniți din toate

Când seara-n ceasuri de singurătate Îmi sprijin fruntea visător pe mână, Povești străbune, cântece uitate, Cu glasuri de tilinci îndepărtate, Îmi

E seară, frig de toamnă... O, palidă icoană, De ce-mi tot vii în minte mereu și în tot locul? Tu-mi răscolești în suflet o dureroasă rană, Și,

Cunoști pe călătorul străin ce rătăcește Lăsat de-ai săi pieirii, pe căi necunoscute?... Paragini fără țărmuri se-ntind pustii și

Acolo, noaptea, se zărește Lumină până dinspre zori, Și toată casa auiește, Acolo cântă trei surori! Lucrează-ntruna la dantele, Pe deget

De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara... Le-a strâns frumos într-un pahar, Dar rozele muriră seara... Le cercetează

Stă copila-n poartă Cu mâinile-n poală, Tristă ochii-și poartă Pe ulița goală. - Rândunică dragă, Ce vești ai de-acasă? Dar tu zbori

A fost o fată de-mpărat Frumoasă ca o zână... A fost o fată de-mpărat Cu ochi vicleni, cu păr buclat, Cu inima păgână. Sta visătoare-odată-n

Stau dus cu fruntea rezemată-n mână Și-ascult cum plînge doina cea bătrînă Și cum se tânguiește și se-ngână, Pe urmă-ncet s-alină ca

E noapte; la micuța casă Fereastra licăre-n lumină... Vezi fețe vesele la masă: Ei povestesc glumind și-nchină. Tu, singur, te strecori prin

De mult înstrăinatul De-abia ce ți-a sosit, Așterne-i, mamă, patul Să doarmă dus băiatul Bolnav și obosit! Bătu el multă cale De când te-a

La fereastra spre livadă Din copită murgul bate, Frâu de-argint să-i scot din ladă, Scumpă șa să-i pun în spate, Să pornim iar împreună Peste

Hai, odor, hai, păsărică, Dormi, o, dormi,fără de frică, Să te-alinte Moș cuminte Și să-ți cînte-ncetinel: \" Mugur, mugur,

Heine Arborii-nfloriți răsună, Cântă cuiburile-n slavă... Cine-i oare capelmaistrul În orchestra din dumbravă? Pițigoiul care-ntruna Dă din cap

De-acum te las pe tine și pe-ai tăi Și-Ardealul plin de cântec și de jocuri, De mândre fete și voinici flăcăi... Știu eu de mai revin pe-aceste

Îmi place să mă satur bine, Pe urmă — descheindu-mi vesta — Să mă așez, lângă fereastră, Într-un fotel, să-mi fac siesta; Să-mi sun în buzunare

Trecea în cârjă sprijinit Pe ulița pustie, Și-n caterincă, ostenit, El învârtea necontenit O veche melodie. Era un cântec ce-l

E mult de-atunci... e mult, nepoate, Și ca prin vis le văd pe toate... Hei! să te miri, să te cutremuri De câte-au fost nainte vremuri... Și-i

Atâtea nopți de zbucium și veghere Ce slab și palid te-au făcut la față! Ca un drumeț din văi pierdu-te-n ceață Te bucuri azi, că vezi că noaptea

Nedespărțiți de ani întregi, Părtași de-aceeași soartă, Cerșetoresc doi bieți moșnegi La catedrală-n poartă. Munciți de-același gînd dușman Și

Te duci și, cum zâmbești nepăsătoare, M-abat din cale și mă simt murind... Pierdut spre tine brațele-mi întind Ca-n urma unei viziuni fugare,

Pornește-n zvon de zurgălăi Vuind caleasca boierească, Dănciugii goi s-alungă droaie, Boierul strigă din calească: — Hei! cine vrea această

Þi-aduci aminte de grădina morții? Era-n amurg, când ziua se îngână Cu noaptea, și, ținându-ne de mână, Lăsasem pașii noștri-n voia

Se-ntinde fără de hotar câmpia În visul liniștii de-amiaz furată... Doar, ca o liră-n aer spânzurată, Sus, cântă, nevăzută, ciocârlia. Dar ce

Citesc... De sub pleoapă nu o dată Îmi scapără în jos, pe obrazul meu, O lacrimă... și te citesc mereu Și parcă te-aș citi întâia dată! Ce

Măreț amurg de sărbătoare Domnește-n veselul oraș, Un nour arde-n depărtare Ca un tăciune uriaș. Se-ntoarce lumea din poiană, Călări, pe jos,

\"Wer nie sein Brot in Tränen ass...\" GOETHE Răsare vechiul soare iarăși Și trebuie să-mi părăsesc Din nou acuma adăpostul, Să-mi cat pe

Ferestrele gem zguduite De vânt – e un viscol afară! Cum urlă, cum șuieră-n hornuri – Ce singur mă simt astă-seară… Sunt singur – și-mi vine

Ulițele-nnegurate Luna în argint le-mbracă, Limpede un clopot bate Straja cea dintâi... În grădină doarme floarea, Doarme fluturul pe

Mergeam în întuneric și fără nici o țintă, Cu fruntea încrețită, cu ochii în pământ, Să plâng de mult uitasem, uitasem chiar să cânt, Căci fericit

Se-aud de pretutindeni tălăngile sunând, Plâng unele cu larmă și altele-n surdină, Răspund și dau de știre că turmele-n curând Vor coborî la

Din bătrâne basne știu de-o închisoare, Peșteră adâncă, văduvă de soare, Aerul, de-o poștă, l-otrăvesc bureții, Mucegai de veacuri spânzură

Cand l-a zarit venea in sus Din rasarit, ea din apus De nu ma-nsel era-n april, Copil si el, si ea copil. Cum s-au vazut, cum si-au

Dorm visurile tale, cu tine dimpreună, Și-n sărbători nu-i nimeni, cuprins de duioșie, O candelă s-aprindă pe groapa ta pustie, O lacrimă să

I De ce sunt trist, mă-ntrebi? O, iartă, iartă! Nu pot să-ți spun... La ce ți-aș spune ție? De ce să-ntunec

S-a-nnoptat încet cu-ncetul, Luna vraja și-o îmbie, Singur-singurel poetul Bate ulița pustie. La perdelele închise Mai aruncă o privire, Unde

Dorm visurile tale, cu tine dimpreună, Și-n sărbători nu-i nimeni, cuprins de duioșie, O candelă s-aprindă pe groapa ta pustie, O lacrimă să