Răzlețe
de Ștefan Octavian Iosif(2009)
2 min lectură
Mediu
I
De ce sunt trist, mă-ntrebi? O, iartă, iartă!
Nu pot să-ți spun... La ce ți-aș spune ție?
De ce să-ntunec dulcea veselie
Din ochii tăi cu jalea mea deșartă?
Tu ești un crin ce crește pe cîmpie
Și poți să stai de strajă-n rai, la poartă.
Pe mine însă un blestem mă poartă
Ca pe o frunză dusă-n vijelie...
De aceea lasă clipele aceste
Să uit ce-a fost și ce va fi o dată,
Si să visăm privind cum înserează
Pînă s-o stinge cea din urma rază,
Pînă ce umbra nopții-ntunecată
Ne-a coperi, cu-ncetul, fără veste...
II
De m-ai urî, tu, înger între fete,
N-am să mă plîng, și nimeni n-o să știe
Voi îngropa în neagra mea chilie
Durerea unei inimi sfîșiete.
Ci-ntr-un amurg, în liniște tîrzie,
Cînd frunzele zboară-n vînt împrăștiete,
Trist voi întoarce fața la perete
Și voi închide ochii pe vecie.
Or trece ani... Și-odinioară, poate,
Vei răscoli prin vechi hîrtii, copilă,
În taina odăiței parfumate, -
Vei stoarce-atunci o lacrimă de milă
Citind un nume pe un colț de filă
Într-un caiet de cîntece uitate...
III
M-a sărutat pe frunte blînd iubirea, -
De-atunci de-un cîntec sufletul mi-e plin,
M-a sărutat așa de lung, și lin
În ochii mei și-a înecat privirea.
Privirea ei albastră, de senin,
N-o pot uita, și-mi răscolește firea...
Și eu credeam ca e închipuirea
Din visuri ce se duc și nu mai vin.
Iar cîntecul, ca pe un scump tezaur,
În suflet l-am păstrat amar de vreme,
Dar azi îmi face inima să-mi salte:
O, dați-mi lira strunelor de aur!
Ea singură doar poate să reclame
Simțiri așa de sfinte și înalte...