Marian Bidea

o priveam stătea calmă puțin zgribulită pe pervazul obiectului ce ne separă eu așezat pe mormântul rece cu mâinile pipăindu-mi amintirile respiram mirarea din aerul ei îmi vorbea

așa ai stat lângă mine absentă privind în hăul ce se năștea între noi ai deschis gura o dată și ai hulit iar dacă te-am înțeles a fost pentru că întreaga ta ființă am așezat-o pe locul

ochii se rezeamă de cearcănele negre ridurile adânci par tranșee pline cu soldați răniți sângele miroase a colesterol inima slăbită a pagubă pompează moarte în vene repaos cer toate și-o mână

iar te bălăcești în apele mele și-mi rânjești în față ca un dobitoc în călduri și dacă am vrut să te opresc din jaful tău spunând o rugăciune ai mai chemat un confrate cu o pungă de plastic în

ziua asta la fel ca cea de ieri s-a înfipt adânc în duhul meu ca un cui de oțel. în mod sigur o să-mi pice nervii pe ziua de mâine pentru că în zori va face copy-paste la ziua asta. soarele

Ea întreabă, bănuiești, După multe ezitări: -Dragul meu, tu mă iubești? -Dar ce crezi că fac, flotări?

Un pătrat perfect, aș spune, Altele mai mici în el, Cifrele par o minune Când le rândui într-un fel.

mâine și poimâine să nu-mi tulburați apele și nici liniștea lăsată în colțul sufletului la dospit sunt plecat puțin în lumea de dincolo să culeg mere pădurețe îi datorez celui cu părul alb

trăire ilogică după o pauză lungă colorată rațional atunci ți-ai mișcat mâna și mi-ai atins involuntar tâmpla am întors capul agale spre tine văzând în ochii tăi închiși ca pe un ecran

în tinda sufletului am găsit o invitație la spectacolul nostru pe care inima ta vrea să mi-l ofere și iar m-am abandonat în uitare pe drumul ce duce spre ființa ta astăzi te-ai îmbrăcat în

plecăm? da, haide să plecăm și plecat am fost ieri de dimineață îmbrăcat cu cămașă albă pe umeri epoleți și cu cravata de pionier atârnată de gât la școala de la stradă mi-au dat ca să

haai la oalee oalee vindeem se aude pe străzile întortocheate așezate ca o pânză de păianjen peste satul cu nume sugestiv demn de știrile de la ora cinci câinii latră a pagubă copiii

te îmbrățișez femeie chiar dacă toamna din sufletele noastre este mai târzie decât toamna care iată își scutură frunzele pe alei pustii te îmbrățisez femeie chiar dacă chipul

sunt dependent de singurătate tovarășa mea în cele patru anotimpuri tandem nefericit sau poate un dar divin născut din ape înspumate câteodată aș vrea s-o părăsesc s-o las uitată-n

6 litere măsoară, timp ce trece Se consumă-n maxim 10, 20 de fete șic În pachete, surori bune pot să zic.

cu securea deasupra capului și cu grăunțe în troc își numără ultimele clipele din viață astăzi este ziua cea mare pentru ei ultima zi pentru el călăul mai hârbar decât vecinii din cotețul

astăzi vreau sa respir un aer de vacanță să îmi adun gândurile împrăștiate abuziv prin tot cartierul să așez șezlongul pe balconul cu fațadă de austeritate și să-mi impun un soi de relaxare

Încerc să mă odihnesc, Vecina de la doi bate șnițele, câinele pripas latră în dușmănie la toți care trec. Þiganii au nuntă în stradă lângă un cimitir unde alt destin a devenit pulbere. La Tv

primește-mă în casa ta de lut zdrențuită de cartușele timpului bătută de vânturi năpraznice trimise de cine știe cine în fiecare zi în fiecare ceas dă-mi voie să-ți oblojesc rănile să-ți

Singurătatea îmi pavează drumul spre necunoscut cu lacrimi de sânge, născute din dorul pentru viață. Drumul pe care calc este croit pe măsura pașilor mei, unic pentru trupul meu și dureros de