Corinei Cântecul ce-ades ți-l cânt Când te-adorm în fapt de seară, Puiule, e-un cântec sfânt, Vechi și simplu de la țară. Mama mi-l cânta și

Te uită, frunza pică irosită Și vântul geme prohodind departe! Puțină vreme încă ne desparte De iarna tristă, prea curând sosită!... Ca un

O grădină îngeri meșteri Zugrăvit-au la fereastră, Și e frig în casa noastră, Ca subt bolta unei peșteri

Vii să-mi bați iar în fereastră, Tânăr soare auriu, Și zăpada de pe coastă Fuge ca argintul viu. Saltă gureșe șuvoaie. Spumegate și

Se tânguiesc Tălăngi pe căi, Și neguri cresc Din negre văi, Plutind pe munți...

Nu mai sunt pe luncă flori Văile-s deșarte,- Þipă cîrduri de cocori Pribegind departe!... Și văzduhul s-a-nnorat Ninge sus la munte- Trec pe

Zăceau priveliștile moarte Sub cerul sur, în asfințit, Și-abia mai auzeam departe Un glas de crivăț amorțit. În mijlocul naturii mute, Eram eu

Bine ai venit, april Lună răsfățată! Zburd și cânt, zglobiu copil, Ziulica toată!... Înainte-mi - câmp deschis... Stau fără de țântă. Totu-i

De la fereastră, din vagon, Văd satul alb sclipind în zare, Un șuier lung... Tresar mișcat... Simt inima bătându-mi tare. Văd poarta țărnii...

S-a înserat. Ușor se-nalță fumul De prin ogeaguri către bolta vastă, Domol coboară turma de pe coastă, Umplând cu larma de talange drumul. Blând,

Mi-e dor de munți... de Caraimanul Pe veci acoperit de nor. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor, Mi-e dor de tine

Veniți, viteji apărători ai țării! Veniți, căci sfânta zi a răsărit: E ziua mare a reînălțării Drapelului de gloanțe zdrențuit! Veniți din toate

Dunăre, Dunăre! Drum fără pulbere... Leagănă-mă, Dunăre bătrână... Stau și-ascult cum apa-n luntre-mi bate, Stau culcat, cu mâinile la piept Și

E seară, frig de toamnă... O, palidă icoană, De ce-mi tot vii în minte mereu și în tot locul? Tu-mi răscolești în suflet o dureroasă rană, Și,

Stă copila-n poartă Cu mâinile-n poală, Tristă ochii-și poartă Pe ulița goală. - Rândunică dragă, Ce vești ai de-acasă? Dar tu zbori

A fost o fată de-mpărat Frumoasă ca o zână... A fost o fată de-mpărat Cu ochi vicleni, cu păr buclat, Cu inima păgână. Sta visătoare-odată-n

Stau dus cu fruntea rezemată-n mână Și-ascult cum plînge doina cea bătrînă Și cum se tânguiește și se-ngână, Pe urmă-ncet s-alină ca

Hai, odor, hai, păsărică, Dormi, o, dormi,fără de frică, Să te-alinte Moș cuminte Și să-ți cînte-ncetinel: \" Mugur, mugur,

Heine Arborii-nfloriți răsună, Cântă cuiburile-n slavă... Cine-i oare capelmaistrul În orchestra din dumbravă? Pițigoiul care-ntruna Dă din cap

De-acum te las pe tine și pe-ai tăi Și-Ardealul plin de cântec și de jocuri, De mândre fete și voinici flăcăi... Știu eu de mai revin pe-aceste

Nedespărțiți de ani întregi, Părtași de-aceeași soartă, Cerșetoresc doi bieți moșnegi La catedrală-n poartă. Munciți de-același gînd dușman Și

Se-aud de pretutindeni tălăngile sunând, Plâng unele cu larmă și altele-n surdină, Răspund și dau de știre că turmele-n curând Vor coborî la

I De ce sunt trist, mă-ntrebi? O, iartă, iartă! Nu pot să-ți spun... La ce ți-aș spune ție? De ce să-ntunec

S-a-nnoptat încet cu-ncetul, Luna vraja și-o îmbie, Singur-singurel poetul Bate ulița pustie. La perdelele închise Mai aruncă o privire, Unde