Din Paris
de Ștefan Octavian Iosif(2005)
1 min lectură
Mediu
I
Visez. Încet se face dimineață...
Sus, din mansarda--cuib de rândunică,
Proptit de geam, mă uit în jos cu frică
La uriașul adormit sub ceață.
În purpur mândru soare se ridică,
Luteției i-azvârle raze-n față!
Ceas neuitat! Priveliște măreață!
Aș vrea să zbor prin ferestruia mică...
Parisu-ntreg îmi cântă la picioare.
Și nu e vis. Trăiesc. Biruitoare
Se redeșteaptă simțurile-n mine...
Ca fluture gonit din floare-n floare,
Alerg pe străzi voios... În seri senine
Stau de povești cu stelele vecine...
II
Vuiesc trăsuri, tramvaie, trenuri, care
Se-ncrucișează-n sus și-n jos. Drumeții —
Năluci — aleargă ca năvala ceții
Pe bulevarde-n veșnică mișcare.
Luminile răsar prin galantare.
În praf de aur, din adâncul pieții,
De pretutindenea beția vieții
Înalță zgomotoasele-i altare.
Mă cred pierdut. În juru-mi râs și glume,
Și cântece, și lume peste lume!
Visez că-not pe-un ocean de spume.
Căci curge-n clocot din ateliere
Potopul viu al gloatei uvriere
În vastele Parisului artere...