Rafael Alberti

Hai la nouri de vânzare: nouri roșii și bogheți – potolesc zăduful mare! Vând nori cirus, viorii, și nori roz, și dimineți, și

Ce bine-ar fi, o, cât de bine, într-o livadă-adâncă-a mării, grădinița mea, cu tine! În cărucioara ta, purtată de-un somn bătrân, ce

În sufletul meu cântăreau atât de greu morții de mâine încât nu puteam să fac nici măcar un pas fără ca pietrele să nu-și dea la iveală

Ce departe-s peste mări, câmpii și munți! Văd alți sori acum creștetu-mi cărunt. Niciodată n-am fost la Granada. Creștetul cărunt, anii

Umblă unul pe stradă. Cine-o fi el? – Tontul de Rafael! Tont picat din cer, din stele, fără pară chioară. Pui de porumbel rătăcit

Sus la catedrală clopotele sună. Desculță mireasă, mergi de te cunună! Unde mi-este vălul, rochia mea albă, lămâița, nună? Unde-i

(Vară) Ci hai, sorbind câmpii, cetăți înalte, în cerb al undei preschimbat ușor, pornind spre marca limpezimii albe, cuib legănat de

Vânt contra vânt. Eu, turn fără comandă, la mijloc. Vuiet mare de orașe Coborând prin trecători, de orașe-n vântul sudic, care m-au

Tot cernită,-n veci de negru între patru ziduri, moartă, și c-un văl întins pe față. – Să nu treci pe poarta ei, să nu-i pui picioru-n

A sosit acel timp în care anii, orele, minutele, secundele trăite dobândesc toate profilul tău, se umplu de noi, și devine urgent,

Fecioare cu echere și cu compas, veghind cereștile tăblițe. Și-al numerelor înger ce zboară gânditor de la 1 la 2, de la 2

Într-un vers de opt silabe, ce nu încape, dacă-ntr-un cântec, numai unul, încape marea? Opt silabe sunt prea multe spre a cânta.

Au doborât un arbor. Și chiar azi dimineață și soarele și vântul, și păsările toate îl mângâiară, blânde. El era și fericit și tânăr, și

O, limbă maternă, la ce mi-ești bună pe țărmuri străine? – Mi-e sete. (Străin! Să-i deschid? O, Doamne, nu știu ce tot

Să te visez precum erai, iubire, odată, înaintea Dianelor descinse, – acele zeități cu piept robust și vântul ce le trece, nepedepsit, pe

Ni se spune: fiți veseli. Să n-audă în cântecele voastre oamenii nici cea mai ușoară de lacrimă. Foarte bine. În fiecare zi mi-am dorit

noi credeam, iubito, că aceste priveliști au rămas adormite, ori că au murit o dată cu noi la vârsta și în ziua când ne aflam în mijlocul

Și totuși voi, păduri, și totuși, mări, nicicând nu suntem singuri, nu e nimeni singur, numai cei morți încă-n viață, dar morți

Vii acum, dragoste, prevestită de vântul pe care lanurile bălaie de pâine înflorită de curând, în orele călduțe ale acelei veri a noastre

Erai în vremea ceea blondă, naltă, solidă spumă-arzând și răzvrătită. Păreai un trup desprins din centrii soarelui, și aruncat de-o

Mamă, ce rău îmi pare – mâhnit, el a plecat și ninge nencetat. Mamă, fără suflare pieri-va, înlemnit, în valuri de-a sărit! Mamă,

O, cu ce melancolie mă gândesc la tine. Tu, negreșit, ai fi văzut ce văd eu în astă-seară. Lucruri naturale, lucruri bune și curate,

1 – Suferința ulcioarelor fără apă, căzute în surghiunul lucrurilor neînsuflețite. 2 – Știrea despre asasinarea nopții, părăsită între mărăcini,

Branhii aș vrea și aripioare căci vreau să mă căsătoresc. Iubita mea trăiește-n mare și niciodată n-o zăresc. Diminețile plantatoare

De sus, din mahalaua de sus, vin pe ulițe mici. Sunt închiși ochii satului. Și toate porțile și ferestrele sunt ferecate. Târăsc cu mine

Și printre iasomii căzute și corole nocturne de-asfodele învinse de lumină, pornesc azi-dimineață la început de-octomvre spre

*Mamei mele, care ne unea pe toți cântând la pianul ei vechi.* Era-n sufragerie, dintâi, era în blânda odaie-a celor șase: Maria,

Am venit aici, m-am întors, m-am întors aici chiar în clipa în care niște sărmane ogoare își schimbau stăpânul. Traducere Veronica

Mă cheamă, mă strigă, mă sfătuiește, mă doboară și mă înalță, face din capul meu o nicovală în mijlocul valurilor, o nicovală

Frumusețea e de privit pe îndelete. De vrei să știi ce-i frumusețea, fă-ți liber brațul. Căci trebuie să mâni într-una, caii,

Mereu această nostalgie care îndepărtează și preface totul. Spune-mi-o, tu, arbore. Te văd. Mă vezi. Și nu mai ești același. Nu e același

Aceste murmure, aceste ușoare susure, prea bine cunoscute de cer, de frunze, de talaz, de vânt, sunt cânturile mele frumoase,

Puteai, când erai marinar pe uscat, mai liber ca acuma să fii, să pornești voios de pe țărmurile înflăcărate ale visului tău de curând

Sunt frunzele, frunzele risipite de abuzul de a voi să fie veșnice, de a nu voi să cugete, pe întinsul a șase suprafețe selenare, ce este un

Trebuia să plec de pe pământ, pământul trebuia să mă scuipe de pe el o dată pentru totdeauna, ca pe un fiu bastard, ca pe un fiu temut pe

Din ce în ce mai căzut, mai depărtat de suprafețele pedepsite de către picioarele luptătorilor, sau mai departe de acei ce, sprijinindu-se în

Pirat de mare și cer voi fi, de n-am fost cumva. De n-am furat aurora, de n-am furat-o, ei bine, o voi fura! Pirat de mare și cer,

Avem azi dimineață doar douăzeci de ani. Desculțe merg, iubito, cu pas încetinit, umbrele noastre două, sub pomii din

Erau în sală muzici și lumini, iubire prefăcută, ce se-nveșmântă-n gheață și în cuvinte moarte, chiar dacă ar părea că-nsângerează

Pe dibuite, dragostea, orbește, prin întuneric, rumenește poate printre ramuri vreo stea; din nou simt asta, iarăși, muiat de calda

1 Tu nu mai nădăjduiești de loc ivirea acelor resorturi ascunse care se deschid coridoarelor subțiri, unde lumina se descurajează la

Pe seară, ori în noapte mai repede, mă simt înconjurat deodată de chipuri lungi și pale, de umbre, de livide lumini și fără sânge ce tâmplele

De-ar veni Garcilaso cumva, al său scutier eu m-aș face; că bun cavaler mai era. Și haina-mi de marinar veșmânt de război s-ar

Dacă țăran m-am născut, de m-am născut marinar, de ce mă țineți aici când acest aici mi-e-n zadar? Într-o bună zi, o, cetate pe care-n

Eu ucideam liliecii în turnuri cu fața spre mare. Azi, în balcoanele mării, departe, cu fața spre-un râu, aleargă pe fruntea mea, negri,

Pădurile, pădurile se-ntorc, pe unde-odată iubirea revărsată se înțepa în spini, ca un pârâu de stele incandescente, mici, cu sânge foarte

În mine port terase fără număr. Spre mare dau cele mai albe, gata să plece către soare, pe catarg, ca pânze, cu cearșafurile-ntinse, și

Ați fi văzut iederile plângând sânge când apa cea mai tristă și-a petrecut o noapte întreagă priveghind un coif rămas acum fără suflet, un

Căutați, căutați-i: în nesomnul conductelor de apă uitate, în canalele întrerupte de tăcerea gunoaielor, nu departe de băltoacele incapabile

Chiar dacă eu aș vrea să fiu din altă țară, din altă parte, cine mi-ar înăbuși glasul mărilor mele? Cine mi l-ar înnăbuși, cine-ar

Bătea vântul dinspre râu. Zăcea casa rece, pustie. Bătea vântul dinspre râu izbind în casă. În casă intrai, fără ușă. Acolo era doar

Nemișcate, mute femei țintuite în tinde, bărbați fără glas, cu mișcări încete, în crâșme, vor, ar voi, ar fi vrut să mă-ntrebe: – Cum ești

În umbra plopului negru, iubito, în umbra plopului negru, nu La trunchiul plopului, da, al plopului alb și verde. Albă frunză, tu, verde

Strălucirea mea, dragoste, izvor al vieții mele, aș vrea să spun tot despre a ta frumusețe aici, în mijlocul mării, în vreme ce umblu

O insulă era ca-n Teocrit… Era vârsta de aur, peste câmp. Avea la flaut să repete, Pan, Priap în iarbă să se tăvălească. A fost

Pe nava ta cu soclul din algele de mare, cu scoici și cu moluște, smarald astral strângând, tu, căpitan pe stoluri de păsări și pe

(Primăvară) Logodnicele-mi de uscat și mare, Coralul, Amaranta, Serpentina, Trifoiul apei, Roza, Leontina, flori de sierre, aer și de

Fluviule, -n visu-mi, azi vreau să te visez mai mic. Fii cum e Guadalquivirul, sau mai mic, cum e Duero. Și încă mai mic să fii, și

O, voi, râpe-ale Paranei: vă voi lua cu mine când din nou, marea o voi trece. Precum Contele Olinos, ce, copil, trecut-a marea, nu voi

Ce singur uneori sunt, o, ce singur, cât de sărac, de trist și de uitat! Și parc-aș vrea să cer un dram de milă pe netezile plăji, și-n

Luna se distra la ora aceea când cerurile cele mai impresionabile caută copiii pierduți. Pe urmele lupilor se auzeau lacrimi și inimi

Vino, dragostea mea, vino, în noaptea asta singură și tristă din Italia. Am nevoie de umerii tăi puternici și frumoși. De brațele tale

Ce tot îmi vorbiți de hrubele subterane inundate de cerneală stricată, unde furia unor dălți înnebunite despică remușcarea? Uneori,

Eu îmi spuneam rămas bun plângând pe peroane. Prindeți-mă, prindeți-mi sângele voi, pereți, ziduri care-l păziți și care-l despărțiți de

Cine ar spune că ești un tâlhar, un bandit, o mână în noapte la un colț de stradă pândind delictul sângelui? Cine ar spune că atâta dispreț,

O, întoarce-te, da, revino în diminețile-acelea scăpărătoare ale colinelor, tu, goală, fierbinte-n singurătăți de nisipuri, ca un mare talaz de

O știe-acum tot satul. O cântă-mpletitorul, Îi pune vârf bărbierul, o spune vizitiul. Văcarul o discută gard, cu

Cand ai aparut tu, ma chinuiam in adancul cel mai ascuns al unei pesteri fara aer si fara de iesire. Dadeam din maini in intuneric,

Acum când ne gândim să strângem pereții, să deschidem ușile prin care marea să năvălească fără greutate, să auzim, ca din celălalt capăt al

Plecați bătrâni părinți, bătrâne mame, unchi, cu Dumnezeul ce-i asemeni vouă, cu sfintele fecioare și cu sfinții, vă scufundați cu toții,

Culorile-astă-seară îți iau din greutate: un verde care pare copilul primăverii, și cerul – mare clară ce-și plimbă în ferestre aripa

De ce te-ai urca, iubire-n acest turn, în tine ar pătrunde, cu vântul și lumina, întreaga verde muzică purtată de câmpu-nnobilat ca o

Aș vrea să cânt: să fiu o floare din satul meu. O vacă să mă pască-n voie din satul meu. Și să mă poarte la ureche un plugar din

Aș fi vrut aici să fiu doar un cal, numai un cal lângă râu. E atât de singur omul, râul e atât de mare, c-aș fi vrut aici să fiu doar

Când tu ai apărut, mă torturam în fundul unei peșteri adânci și fără aer și ieșire. Dădeam în întuneric din mâini, agonizând, și auzeam

Prin negura ca fumul de tutun „Caporal” mă uit la fluviul Franței mișcând ruine, triste dărâmături târând pe-apăsătorul verde-ricin al apei

Se-ntorc pietrele calcinate, se-ntorc în temple prăbușite, în lupanare năruite, în curțile verzi pe unde zâmbetul lui Priap încălzește

Te chem, la aer, umbră a douăzeci de veacuri, la adevărul aerului, aerului, aerului. Umbră ce niciodată nu ieși din tine însăți, și

Dacă fluieratul unui băiat e semnul care face să se ilumineze ramurile și să renască din somn balcoanele create pe neștiute de o

Un străin mă iubește. Eu nu, nu-l iubesc. Eu, nu, fiindcă-ntr-una gândesc că n-am să-l pricep niciodată când îmi va spune: te iubesc!

Târziu te-am cunoscut, poete, când la mijlocul de drum al vieții mele, bătaie de bătaie, cu tristețe aud, din mâini alunecându-mi,

E destul un mic balcon peste râu și câțiva cai, să călătorești mereu – stând pe loc. Caii, nu se mișcă, pasc, râu-i liniștit

Mi-aduseră nourii astăzi în zbor, harta Spaniei mele. Ce mică era peste fluviu, ce mare era pe pășune, umbra-ntinsă pe care-o lăsa.

…Aici, când aerul trădează onestitatea crinilor, e osândit la moarte de un vârtej de apă. Nu e o umbră de amărăciune aceea pe care copacii o

Eu îți vorbeam de steaguri, ție, fiică-a brutăresei, care erai ca pâinea-ntotdeauna, în tagma lupilor de mare. O, rătăcit-am pe uscat,

Pe omul cel nou să-l creăm cântând Pe omul cel nou al Spaniei, cântând. Pe omul cel nou al lumii, cântând. Cânt această noapte

Simt că insulele umblă, pământul se miră că mă simte alt om, atât de deosebit de acela care i-a silit pe oaspeții lui să-l ucidă zi de

Cerurile sfâșiate ale acelui veac împiedicau sosirea noilor porumbei. Dușmănia se întețea în varul excremențial al celor mai vechi

Lună erai, cu luna; așa te ridicai din așternutul obosit, atât de mare și sclipitoare-ncât cearceaful adormit credea c-aprinde singur un

Nu sunt autorul acestui poem, ci simplul lui scrib care l-a tradus dintr-o limbă necunoscută: am comis atâtea greșeli și-atâtea

Nostalgie de arhangheli! Eu eram... Priviți-mă. Îmbrăcat ca orice om, Nevăzute aripile, Ce am fost, nu știe nimeni. Oamenii nu mă

Dulce mamă, atât de tristă și veselă odinioară, mi-arăți azi chipul tău zbârcit în dimineața în care trec prin fața ta fără să

Sînt fiul veacului? Nu știu. Al viitorului sînt poate, ori poate prea tîrziu născut al veacului care-a trecut. Nu poți mereu, mereu să

Noi credem, dragostea mea, că peisajele-acelea au stat pierdute în somn, ori au murit laolaltă cu noi, la vârsta și-n ziua în care ne fură

Tu ești ceea ce pleacă: o apă ce mă ia și mă va părăsi. Căutați-mă pe valuri. Ceea ce nu se întoarce: un vânt care la umbră se

Sunt îngeru-ți de umbră, iubito, câteodată. Irup din cine știe ce prăpăstii, ca fulgerul – în dinți c-o spadă cu tăișurile-amare ce le știi

Las tierras, las tierras, las tierras de España, las grandes, las solas, desiertas llanuras. Galopa, caballo cuatralbo, jinete del pueblo, al

Se equivocó la paloma. Se equivocaba. Por ir al norte, fue al sur. Creyó que el trigo era agua. Se equivocaba. Creyó que el mar era el

MARINERITO delgado, Luis Gonzaga de la mar, qué fresco era tu pescado, acabado de pescar! Te fuiste, marinerito, en una noche lunada,

I bimbi di Estremadura vanno scalzi. Chi gli ha rubato le scarpe? Li ferisce il caldo e il freddo. Chi gli ha strappato i vestiti?

¡Bañado del Paraná! Desde un balcón mira un hombre el viento que viene y va. Ve las barracas movidas del viento que viene y va. Los