Întoarcerea unei vechi tristeți
de Rafael Alberti(2018)
1 min lectură
Mediu
Pe seară, ori în noapte mai repede, mă simt
înconjurat deodată de chipuri lungi și pale,
de umbre, de livide lumini și fără sânge
ce tâmplele cu galben îmi pătrund.
Și-atunci pe scări imense,
pe care persistenta presimțire
obscură-a unor buze
încremenite,-ți lasă
fioruri înghețate,
m-atrag în seară, naosuri adânci
unde și glasurile-ajung a fi un susur
de voci, doar un învins
ecou de glasuri,
gâtlejuri subterane,
zbătându-se să spargă vreun perete,
să se ridice din vreun fund de-abis,
scăpând de tot ce lent le-năbușea…
cine sunteți cu cearcăne adânci
și depărtate,-n care, vise tulburi
n-au ars cu flăcări vinete, nici când?
Cine sunteți, ființe care, trăind, muriți,
extatice făclii-n topiri meree?
V-ascult doar temător,
veghind cu spaimă năvălirea voastră,
și frigul ce ne-nchide cu sunet surd, și caut
un ascunziș, să fug, să mă desprind
de-această grea tristețe-amară, veche,
această agonie în ceață, și plăcută,
ce de la voi ajunge la mine-n câte-o seară
sau noapte solitară, fără veste.
Traducere Veronica Porumbacu