Ileana Mălăncioiu

Mă-ndrept pe drumu-ntunecat anume Să nu-mi văd boii tineri șchiopătând: Le-au intrat potcoavele-n copite Și se tem s-atingă de pământ. Din când

Atunci am înțeles, tu erai singură în cenușiul mat al humii eu însămi stam la capul tău ca la celălalt capăt al lumii. Preotul cânta slujba

Ajunsesem la ea, băteam la poartă, i-am auzit glasul ușor înăbușit și pașii de dincolo de zidul de piatră – și-am început să strig că am

Pamantul tarii mele nu este numai ceva din afara Pamantul tarii mele este si-n creierul meu Acolo rodeste bine si-n anii cind il uita Si-n anii

Ca îndelung mângâiat este trupul său Leneș un singur ochi i se desface Asupra capului adus alături În întunericul în care zace. Deschide și

încă un ceas și aș fi văzut iarăși cum soarele aleargă pe deasupra norilor și cum la marginea lor pâlpâie ca la ivirea zorilor unei alte

Întreg orasul era plin de morti Iesisera pe strada principala Asa-mbracati in hainele de gala, Pe care cit esti viu nu prea le porti Treceau

Intreg orasul era plin de morti Iesisera pe strada principala Asa-mbracati in hainele de gala Pe care cat esti viu nu prea le porti. Treceau

Am început să aștept, se apropie, În vis sufletul face exerciții de ieșire Din trupul care stă nemișcat, Întunericul pare în afară de fire Și

Îmi iau numărul meu de pietre Și le așez cât mai riscant Și-ncep jocul convinsă Că oricum voi pierde. De ce joc totuși? Mă veți întreba. Ce

As vrea sa ma duc undeva sa nu mai stiu de nimic sa ma intorc atunci cand voi fi uitat tot sa-mi amintesc cu greu cum ma cheama si

Ziua are trupul despicat în două, Numai jumătate mai e vie, O lumină fantastică a-nvăluit Tot ce a fost să fie. Despre morți numai bine, Îngân

Îngropată-n mirosul de trandafir din luminoasa dimineață culegeam petale ca vișina putredă și le puneam în mîna bunicii în care se făceau

Cine-a păcătuit de-am fost la fel Și n-am fost frați de mamă sau de tată Ci te aștept sub plopul ce se zbate Că nu te pot iubi ca pe un frate Și

Cant pe inima ca pe-o frunza de fag Stau oamenii-n drum sa m-auda cum cant, Se uita unii la altii tacuti Si se-ntreaba ce pasare sunt. E prea

Stăteau chiar la masa aceea Pe care ai stat tu trei zile Erau mai flămânzi ca niciodată Dar nimeni nu îndrăznea Să se apropie și să rupă

Crini pentru domnișoara mireasă, Crini albi și cărnoși, cum n-am mai văzut, Ca și cum nunta veșnică acum a fost descoperită De un mire tînăr și

Mi s-a întins o mână Mare și puternică Și eu nu știu ce să fac Mi s-a întins o mână Și eu tac Și eu plâng în camera mea Mi s-a întins o mână

Nu te-ai dus de tot, nu te-ai dus de tot creierul meu înfierbântat te ține în cea mai ascunsă celulă a lui în care te-ai făcut bine. Tu știi

spațiul devora toate lucrurile din el priveam în tăcere în urma lor spre locul acela unde nu se mai vede nimic ca-n pântecele unui animal

Dormeam lăngă-acel munte ce nu mai e urcat Și toți visam deodată același vis urât În care cineva ne-a coborât Tocmai acolo unde eram

Inima reginei din stâncă s-a ridicat Numai eu în tăcere vin La locul unde a fost îngropată Golului rămas să mă-nchin. În fața muntelui se află

Despre morți numai de bine, despre cei înviați Cu atât mai mult, dar eu nu pot să nu mă întreb Ce mai e Lazăr, cel de după Învierea lui

Singură în sala întunecată Marele spectacol e doar pentru mine Pe scenă sînt toate stelele lumii Dar lumina lor nu mai vine. A fost oprită de

Iar mă-ndepărtez de tine dinadins ca să te văd Nerobită de puterea sufletului tău cel dus Înapoi spre altă lume care-i pare mai a lui Decât

Mi se făcuse dor de cei patru pereți Ai casei noastre așezate-n drum, Încercam să-i zidesc înapoi din nisip Și din mari rotocoale de fum. Un

de spaima unei clipe mai senine ce-n taina-mi pregateste o spaima si mai mare ma-ntorc peste prapastia pe care cu spaima am trecut-o catre

Gravitația dispăruse de multă vreme, Lucrurile cădeau din ce în ce mai sus, Oamenii ajunși pe alte orbite Strigau cât puteau ce aveau de

Bradul din fața casei mele era cât muntele de mare celulele crescute aiurea în șoldul tău erau cât un lagăr de concentrare. Tu erai singura

Piciorul tău pus pe-o tipsie de aur patru roabe îl duceau împărătesei și ea încerca să vadă dacă nu-ți merge vestitul pantof al

Sora mea a strivit capul șarpelui și șarpele i-a zdrobit piciorul stâng se poate vedea semnul în talpa ei mai mare decât a celuilalt

Muntele nu mai era același munte parcă nu mai era făcut să fie urcat bărbatul care-l străbătea plângând parcă nu mai era același

A venit primăvara, speranțele din iarnă s-au dus, Acum se duc speranțele de primăvară, Dar o să fie bine la toamnă, Dar o să fie bine la

În creierul meu sta muntele spre care priveam Răsturnat, chircit, îngropat Să aibă loc tot, să-l iau cu mine În ziua în care am plecat. Ce e

Cu blînda regină în față mă văd, Vorbim între noi ca-ntre moarte, Prin dragostea noastră pierdută murind Supuse aceleiași soarte. Aveam un

A stat ninsoarea, a stat viscolul, a stat tot, Nimic nu mai pică acum nici din cer, Nici de pe-acest pămînt, oricît ai aștepta La fereastra albită

Nu mă cunosc decît atunci cînd plîng Ștergîndu-mi lacrimile pe furiș Și încercînd cu greu să te ascult De parcă-mi șade inima pieziș De teamă că

Ca o pasăre albă sufletul lui îmi șade în palmă, ce sămînță să-i caut și ce cîntec să-i cer, ce foc l-a oprit, doamne, în liniștea aceasta din

Doamne, iar îmi este frică, Un cal alb cu pielea scrisă Cu vechi cântece de moarte A scăpat din frâul lui Și începe să mă poarte Peste zona

Voi muri și nu voi ști nimic despre moartea mea, Așa cum despre nașterea mea nu știu absolut nimic, Am deschis ochii, am plîns și am rîs și am

ci iarăși țin în palmă sufletul tău și iarăși mă tem pentru drumul lui pe întinsul ceresc o dacă sufletele ar putea să zboare cum zboară

Să am un loc al meu anume unde să plîng dacă se poate Cu capul sprijinit în palme și nimenea să nu mă știe Cînd lacrimile arse-mi urcă încet pînă

Mă-nțelesesem bine cu călăul execuția trebuia să aibă loc în zori și fiindcă mergeam fără-mpotrivire urma să fie aduse și flori. Mai urma

Ninge, se-acoperă încă o dată urmele Acestei ierni foarte triste, Ninge peste acei care s-au dus de parcă Nici n-ar fi trebuit să existe. Eu

E seară, iubite, nori lungi de-ntuneric Pe culmile albe încep să coboare, O lume de apă încet își arată Șuvoaiele ei trecătoare. Prin lumea de

Plouă într-un sat de munte uitat de lume Copacii mai putrezi se rup, Prin ploaie trece o femeie bătrână Cu hainele ude lipite de trup. Nu mai

Construiam un imens monument funerar cum nu mai fusese altul trebuia să se-ntindă cît tot ținutul și tot înaltul spre care ridicam cu

Soare cald și vânt de primăvară, Numai sus pe culme e zăpadă Ne gândim la ea cu nostalgie Dar cine mai urcă muntele să o vadă? Stâncile

Nu pot să mă plâng de foame, Hrana mea din ceruri vine, Dar mi-e teamă pentru zeul Ce se va hrăni cu mine. Sunt prea neagră, sunt prea

Miros de brad și de rășină arsă, Trebuie să fie un foc în apropiere, Cineva trebuie să se încălzească În aerul pur care piere Pe măsură ce

Văzusem doi ochi galbeni în întunericul desăvîrșit și pornisem încet spre lumina caldă a lor și recunoscusem pisica noastră moartă acum doi

Căldurile verii s-au dus, e tîrziu, Tu ești mai departe de lumina aceea pură În care te-am văzut fără să fii, Eu simt mai mult nevoia de

Vreme închisă, grea , bănuitoare, Cineva vine-ncet prin burnița rece Numai ca să vadă ce se mai întâmplă pe-aici, Dar nimeni nu poate afla ce se

O noapte lungă, un păianjen negru, Prinzând în pânzele lui foarte întinse Zborul meu liber, umblet somnambul Peste acoperișurile ninse. Tu

Avea linia vieții în talpă Și eu mă uitam îngrozită la linia vieții lui Care părea foarte lungă Și el îmi simțea ochiul ca pe un cui. I s-a

Ieronim, frică îmi este acum, ce să mai fac, Ce trebuie să fac, ce se mai poate? Pe lângă apa unde m-am scăldat De la naștere și pînă atunci Nu

În creierul meu sta muntele spre care priveam, Răsturnat, chircit, îngropat, Să aibă loc tot, să-l iau cu mine, În ziua în care-am plecat. Ce

Întreg pămîntul era un mușuroi furnicile ieșiseră la soare și fierbeau în țărîna încinsă înainte de ploaia răcoritoare. Adormisem undeva în

Din nou vidul de putere, din nou Vidul acela pur și simplu care tot crește Și-n ceruri în urma căderii noastre, Din nou șarpele blestemat care se

Descoperisem un nou mod de a ne intelege In ciuda limbilor care s-au incurcat Si terminasem de construit Turnul Babel

De ce plîngi, m-a întrebat îngerul în cimitirul vesel în care plutea cu aripi de fluture peste iarba crescută în dezordine deasupra

Nu știam cum se poate prăbuși o casă, Știam cum poate apăsa întreagă Asupra mea și cum nu e nimeni Care să înțeleagă. Că țip sub zidurile

Urci încet purtat de roata care duhul tău îl ține În rotundul ei pe care trupul sfânt a fost lăsat, Ca un fulger îmi apare fața ta de leu din

Cant pe inima ca pe-o frunza de fag Stau oamenii-n drum sa m-auda cum cant, Se uita unii la altii tacuti Si se-ntreaba ce pasare sunt. E prea

Iubitule, și dacă sufletele noastre vor sta unul lîngă altul în pustie ca două picături dintr-o licoare pe care El o bea fără să știe. Și dacă

Azi nu mai scriu versuri, nu mai visez, Nu mai tremur, nu mai plîng, nu mai sînt, Într-o așteptare apăsătoare m-am îngropat În mine însămi ca

Copilăria marginea de joc Și-o strînge între amintiri fugare, Doar luna ca o piatră norocoasă De sub pământul umezit răsare În pătrățelele

Să mi se ia pentru o vreme trupul, să rămîn suflet și atît, să plîng cum plîng sufletele singure cînd li se face urît. Să mi se lase amintirea

Va veni o vreme cînd mă voi gîndi unde eram eu cînd scriam aceste rînduri, din care parte băteau vîntul și soarele și cum îmi țineam în scaunul

În patruzeci de ani n-am învățat cît am învățat în cele patruzeci de zile cînd nu mai aveam nevoie de nici o învățătură. Nu trebuia decît să

Mă rog pentru cele ce sînt pentru că sînt Și pentru cele ce nu sînt pentru că nu sînt, Ce pot să mai fac eu, acum, cînd am învățat Că răul poate

să ne uităm unul la altul începe sfîrșitul și nu vreau să vină să ne rămînă ca la morți întipărit chipul celuilalt pe retină să vină cineva să

vai cît pămînt este acum între noi iubite parcă sîntem îngropați la doi poli opuși și nu mai știm nici măcar dacă într-adevăr am mîncat trei zile

umblam prin cerul gol la fel ca pe pământ nu mai știam de nimeni uitasem cine sunt umărul drept îmi era tot adus și-aici de parcă mă priveai de

alors j’ai compris, tu étais seule dans le gris de la terre profonde je me tenais debout à ton chevet comme à un autre bout du monde. Le prêtre

Ils étaient assis à la table même sur laquelle, étendue pendant trois jours tu étais restée mais aucun d’eux n’osait s’approcher et rompre ta

Dans mon cerveau se tenait le mont que j’avais sur les yeux Tassé rétréci contracté Pour qu’il y entre tout entier et qu’à mon départ Je puisse

On m’a tendu une main Grande et forte Et je ne sais que faire On m’a tendu une main Et je me tais Et je pleure dans ma chambre On m’a tendu

J’étais arrivée jusqu’à elle, je frappais au portail, j’ai entendu sa voix, comme retenue, puis ses pas au-delà de la paroi de pierre et j’ai

Seule dans la salle obscure Le grand spectacle n’est que pour moi ce soir Sur la scène sont toutes les étoiles du monde Mais leur lumière ne

Non, tu ne t’es pas en allée, pas toute entière mon cerveau enfièvré a pu te retenir dans la plus secrète de ses cellules et là, tu as pu

Que son corps est longuement caressé Paresseusement un seul oeil s’entrouve Sur la tête un peu affaissée Dans l’obscurité qui la

l’espace dévorait en soi toutes les choses silencieusement je les suivais encore du regard jusqu’à l’endroit où l’on ne voit plus rien comme dans

La terre de mon pays n’est pas seulement hors de moi La terre de mon pays est aussi dans mon cerveau Là elle porte fruit même aux années où le

Seule dans la salle obscure Le grand spectacle n’est que pour moi ce soir Sur la scène sont toutes les étoiles du monde Mais leur lumière ne