Crini pentru domnișoara mireasă, Crini albi și cărnoși, cum n-am mai văzut, Ca și cum nunta veșnică acum a fost descoperită De un mire tînăr și

A venit primăvara, speranțele din iarnă s-au dus, Acum se duc speranțele de primăvară, Dar o să fie bine la toamnă, Dar o să fie bine la

Cu blînda regină în față mă văd, Vorbim între noi ca-ntre moarte, Prin dragostea noastră pierdută murind Supuse aceleiași soarte. Aveam un

A stat ninsoarea, a stat viscolul, a stat tot, Nimic nu mai pică acum nici din cer, Nici de pe-acest pămînt, oricît ai aștepta La fereastra albită

Nu mă cunosc decît atunci cînd plîng Ștergîndu-mi lacrimile pe furiș Și încercînd cu greu să te ascult De parcă-mi șade inima pieziș De teamă că

Ca o pasăre albă sufletul lui îmi șade în palmă, ce sămînță să-i caut și ce cîntec să-i cer, ce foc l-a oprit, doamne, în liniștea aceasta din

Voi muri și nu voi ști nimic despre moartea mea, Așa cum despre nașterea mea nu știu absolut nimic, Am deschis ochii, am plîns și am rîs și am

ci iarăși țin în palmă sufletul tău și iarăși mă tem pentru drumul lui pe întinsul ceresc o dacă sufletele ar putea să zboare cum zboară

Să am un loc al meu anume unde să plîng dacă se poate Cu capul sprijinit în palme și nimenea să nu mă știe Cînd lacrimile arse-mi urcă încet pînă

Ninge, se-acoperă încă o dată urmele Acestei ierni foarte triste, Ninge peste acei care s-au dus de parcă Nici n-ar fi trebuit să existe. Eu

E seară, iubite, nori lungi de-ntuneric Pe culmile albe încep să coboare, O lume de apă încet își arată Șuvoaiele ei trecătoare. Prin lumea de

Căldurile verii s-au dus, e tîrziu, Tu ești mai departe de lumina aceea pură În care te-am văzut fără să fii, Eu simt mai mult nevoia de

Ieronim, frică îmi este acum, ce să mai fac, Ce trebuie să fac, ce se mai poate? Pe lângă apa unde m-am scăldat De la naștere și pînă atunci Nu

Din nou vidul de putere, din nou Vidul acela pur și simplu care tot crește Și-n ceruri în urma căderii noastre, Din nou șarpele blestemat care se

Iubitule, și dacă sufletele noastre vor sta unul lîngă altul în pustie ca două picături dintr-o licoare pe care El o bea fără să știe. Și dacă

Azi nu mai scriu versuri, nu mai visez, Nu mai tremur, nu mai plîng, nu mai sînt, Într-o așteptare apăsătoare m-am îngropat În mine însămi ca

Copilăria marginea de joc Și-o strînge între amintiri fugare, Doar luna ca o piatră norocoasă De sub pământul umezit răsare În pătrățelele

Să mi se ia pentru o vreme trupul, să rămîn suflet și atît, să plîng cum plîng sufletele singure cînd li se face urît. Să mi se lase amintirea

Va veni o vreme cînd mă voi gîndi unde eram eu cînd scriam aceste rînduri, din care parte băteau vîntul și soarele și cum îmi țineam în scaunul

În patruzeci de ani n-am învățat cît am învățat în cele patruzeci de zile cînd nu mai aveam nevoie de nici o învățătură. Nu trebuia decît să

Mă rog pentru cele ce sînt pentru că sînt Și pentru cele ce nu sînt pentru că nu sînt, Ce pot să mai fac eu, acum, cînd am învățat Că răul poate

să ne uităm unul la altul începe sfîrșitul și nu vreau să vină să ne rămînă ca la morți întipărit chipul celuilalt pe retină să vină cineva să

vai cît pămînt este acum între noi iubite parcă sîntem îngropați la doi poli opuși și nu mai știm nici măcar dacă într-adevăr am mîncat trei zile

umblam prin cerul gol la fel ca pe pământ nu mai știam de nimeni uitasem cine sunt umărul drept îmi era tot adus și-aici de parcă mă priveai de