Sălașul sufletului care așteaptă pacea
de Rafael Alberti(2018)
1 min lectură
Mediu
Cerurile sfâșiate ale acelui veac împiedicau sosirea
noilor porumbei.
Dușmănia se întețea în varul excremențial al celor
mai vechi porumbare.
O dimineață strigă: război!
Ura și înstrăinarea unui trandafir lepădat de un râu
în găurile haznalelor neîngropate vă vor pune în
legătură cu curentul electric al acelor zile.
Când a fost pus zăvorul, noaptea strigă: moarte!
Iar luna, pe care până atunci astronomii o socotiseră
țeapănă, și-a deschis gura timp de cincisprezece
ani ca să verse sânge: asupra spumelor verzi ale
invidiei, asupra smârcurilor galbene ale mâniei,
asupra groaselor ziduri roșii înălțate de ură.
Sânge atacat pe furiș, dragoste, de o prejudecată pe
care o credeam defunctă.
Eu izbesc cu nepăsare în frumusețea elementară a
Pământului mistuit de lavă și închin pentru pustiirea deplină a aștrilor.
Răniți-mă pe mine, răniți-mă, căci eu sunt singurul om
în stare să facă față unui batalion de îngeri.
Dar acum ei nu mai există: i-am carbonizat pe toți
într-un moment de dezgust.
Sunt nemuritor: n-are cine să mă rănească.
Și acum mă plictisesc față de atitudinea deznădăjduită
a morților care visează fără rost la învierea cărnii.
Dar iată porumbelul 948.
Traducere Geo Dumitrescu