Grigore Vieru

Sărut vatra și-al ei nume Care veșnic ne adună, Vatra ce-a născut pe lume Limba noastră cea română. Cânt a Patriei ființă Și-a ei rodnică

Chipul tău, mamă, Ca o mie De privighetori rănite, Ochii tăi În care s-au întâmplat Toate Câte se pot întâmpla Pe lume! Lacrima ta: Diamant

Mă rog de tine, ploaie, Când zbori către planete, Stropește gura mamei Și-o apără de sete. Mă rog de tine, codru, Căci anii tăi tot

Într-o tânără grădină Dintr-un sat frumos, bogat, Am văzut o răsărită Cărei ochii i-au legat. Înțeleg că nu degeaba, Ci de păsări care

Ai două inimi, mamă! Cum mărul cel rodit Mai multe mere are, Cum stelele-n cer mai multe-s, Vieții noastre toate Arzând necontenit. Ai două

În aceeași limbă Toată lumea plânge, În aceeași limbă Râde un pământ. Ci doar în limba ta Durerea poți s-o mângâi, Iar bucuria S-o preschimbi

La zidirea Soarelui, se știe, Cerul a muncit o veșnicie, Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu, Ne-am ales cu domnul Eminescu. Domnul cel de

Mai sunt în sara cea de aur... Și-ascult pe malul de nisip, Cum lin, ca stelele pe munte, Îți curge liniștea pe chip; Cum iese raza din

Iar e toamnă. Zile calde. Frunza ruginie cade. Frumușel cei mici se spală Și se duc cuminți la școală. Maica în ghiozdan le pune Câte două

Merg eu dimineața, în frunte, Cu spicele albe în brațe Ale părului mamei. Mergi tu după mine, iubito, Cu spicul fierbinte la piept Al lacrimii

Cerul e țesut din stele, Luncile – din floricele, Numai dorul strămoșesc – Din cuvântul românesc. Din pământ izvorul iese, Grâul – din semințe

Tăcută Ești, draga mea mamă, Tăcută. Ca mierla Ce-nhamă, deshamă Ca mierla. Ca frunza Când merge la coasă, Ca frunza. Ca

-Numele și prenumele? -Eu. -Anul de naștere? -Cel mai tânăr an când se iubeau părinții mei. -Originea? -As și semăn Dealul acela din

Cântăriți sufletul și veți afla greutatea gândului. Doina este forma sublimă a suferinței omenești. Adevăratele tristeți sun trei: de maică, de

Fiule, să nu Calci de sus, Să nu înconvoi spinarea. Să mergi frumos și demn, Și nezgomotos, Cum merge pe obraz Lacrima celui care-a

A căzut cerul din ochii tăi Și s-a fărâmițat. A căzut de pe fața ta soarele Și-a înghețat. Încremenit e vântul cel răcoros Fără harnicele tale

Pruncii îl zuruie. Bătrânii îl visează. Bolnavii îl șoptesc. Muții îl gândesc. Fricoșii îl strigă. Orfanii îl lacrimă. Răniții îl cheamă. Iar

Cu vorba–mi strâmbă și pripită Eu știu că te-am rănit spunând Că mi-ai luat și grai și pită Și-ai năvălit pe-al meu pământ. În vremea

Iar buzele tale sunt, mamă, O rană tăcută mereu, Mereu presurată cu țărna Mormântului tatălui meu. O, buzele ce sărutară Al tatei mormânt Mai

Ușoară maică, ușoară, C-ai putea să mergi călcând Pe semințele ce zboară Între ceruri și pământ! În priviri c-un fel de teamă, Fericită

Lui Ozea Rusu Copiii leșină, nu-i bine, Și moarte picură din nori. Și chiar izvorului îi vine Un fel de greață uneori. Atâtea vorbe și

Sunt un om al nemâniei, Lumii astea nestrăin. Vin din munții latiniei, Deci, și scrisul mi-i latin! Zis-a cerul: „Fiecare Cu-al său port, cu

Dar mai întâi să fii sămânță. Tunet să fii. Ploaie să fii. Lumină să fii. Să fii os de-al fratelui tău retezat de sabia dușmană. Brăzdar să

Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc Cum te blestemă unii, vreau să zic. La fel cum lumina pârăsc. Dar ce-ai face tu și cum

Numele-acest are ceva în el care sună nespus de frumos – e ca și cum boabele copiilor care ne seamănă de sărbători s-ar lovi de trupul unei

Toamnă târzie la noi la Lipcani, rece ca sfecla de zahăr. Mă trezesc dimineața cu toate lăicerele casei pe mine, ostenit de greul lor

Iepurașilor li-i dată O problemă complicată. Și în bănci perechi – perechi, Scriu pe frunze de curechi Tot cu morcovi subțirei: Un fel de creion

Vine ploaia peste lunci Cu picioarele-albastre, lungi! Ploaia gâdilă pe spic, Spicul râde, pic-pic-pic! Iată ca pe târâieci, Prind în palmă

Peste dealul de-aramă Curge soare-asfințit. \"Odihnește-te, mamă,- Pot rosti, în sfârșit. Mai trăiește la mine, Sfânt-ți grai să-l

Rostesc cuvinte Ca să iau aer. Adorm, Ca să nu mai știu. Tai pâine, S-o bucur pe mama. Ascult mierla, Ca să nu mint. Mă uit la tei, Ca să nu

- A, iubite, a, Mai spune-mi ceva, Că mi-i drag să-mi spui Ce nu știu, drag pui, Că mi-i drag să-ascult De dragoste mult, Haide, spune-mi cum

Stau înfipte în glob Săbioarele Ca-n pieptul pernuței Acele. Ce mai cârpim azi, Omule? Cămașa verde A verii, Cămașa albă A iernii, Rupte și

Reaprindeți candela-n răscruce Lângă busuiocul cel mereu— Degerat la mâni si la picioare Se întoarce-acasă Dumnezeu. Doamne,Cel din slăvi

Motto: \"Fericit cine are limpede-n minte, numele unei lumini\". De-acum aș putea Și fără picioare trăi, Da, fără de ele - La cine vroiam

Mama pâine albă coace, Noi zburdăm voios, Pentru pace, pentru pace Mulțumim frumos. Tata fluiere ne face, Noi cântăm duios. Pentru pace,

Ei ne hăcuiră graiul Și doina, și harta! Ei, care astăzi vânează „Literatura și Arta!“ Ei datina o spurcară Barbar și sinistru! Ei, care astăzi

Aceștia suntem noi: Buni cât se cuvine În mijlocul răului. Răi - niciodată. Se miră noaptea Că a clocit sub ea Întuneric, Dar au ieșit Pui de

Drago! O, tee, Dulce mireasmă! La gură - femeie, La mijloc mireasă. Curge izvorull, Grâul răsare Acolo pe unde Trec urmele tale; Vălură

A fost război. Ecoul lui Şi-acum mai este viu. Cămăşi mai vechi, mai noi – Amară amintire de la fiu. De-atâtea ori fiind Pe la izvor

Cade Tot ce-i frumos și unic - Cade sufletul. Cade cântecul, Cade Pământul. Moare izvorul. Doamne, Vedem cu toții Căderea unei stele Și nu

Ah, tot mai liniștit mi-e verbul Și dragostea și-a mea viață. Ca floarea pomului pe apă Îmi curge somnul lin pe față. Arată-mi-se-n vis un

Motto: \"Prieteni, mirați-vă-n grabă cât încă zăpada e albă\". Plouă Și umbrela mea E în alt troleibuz. Unul își uită umbrela. Altul

Această Lună lină De nu va răsări - În locu-i răsări-va Lin chipul maică-mi. Acest, o, glas al mierlei Pe ram de va muți, În locul lui

Nu, nu mi-e totuna, Dacă vii, dacă nu – Eu strig soarele, luna, Dar voiesc să vii tu. Nu, nu mi-e totuna, De-i mult dor, de nu-i mult – Eu

Morții sînt Ca niște copii. Trebuie să-i strângi Seara acasă. Să-i scalzi Înainte de somn. Să le închizi ochii Să le săruți fruntea. Trebuie

Copt e bobul grâului: Poama vrăbiuțelor! Dulce floarea teiului: Grâul albinuțelor!

Locuiesc la marginea Unei iubiri. La mijlocul ei Trăiește credința mea. Locuiesc la marginea Unui cântec. La mijlocul lui Trăiește speranța

Sunt fericit Că n-am cântat păunii. Cântat-am mărul înflorit: Cel rușinându-se De trupul gol al Lunii, Izvorul care reînvață De unde

Aricioaica-n umbra florii Își grijește ariciorii, Îi tot spală de cu zori Pe botic și ochișori. Doar pe spate, doar pe spate Să-i grijească nu

Soarele jos a picat, Soarele, soarele, Ca rochia ta din pat, Soarele, soarele. Cade o frunză din înalt, Frunzele, frunzele, Ca palma mea din

E-o liniște iubirea? Mi-s pletele albite. Și tulbure mi-e somnul Ca între două pite. Nu știu: răsare iarba, Mai curg pe văi izvoare ?! Departe

S-a stins soarele cel bun, Eu mă culc, povești îmi spun. Dar nici una nu-i frumoasă... Greu e singurel în casă!

Ai pescuit soarele meu în zori și i-ai scos icrele roșii. Ai pescuit dealul meu și i-ai scos icrele negre. În jarul cântecului ei se coace

Merg pe pământ Și sun ca vioara. Toate îmi par că sânt Prima oară. Ca un copil Aștept dimineața, Până la lacrimi Mi-e dragă viața. Orice

Acolo pe unde Trecuse ieri Podul de Flori, Fericirea lui de o zi, Azi parcă s-au înnodat, Ca niște câini, Toate frontierele Dintre

Preafericitului Părinte Teoctist Eu știu de la cei sfinți Că Dumnezeu Ne urăște cum suntem Și ne iubește Cum ar dori să fim. Doamne,

La Mănăstirea Căpriana Bate un clopot în zi de duminică La Căpriana rană pe rană, Rană pe rană se vindecă. Intră în templu, om al

Ursul prin pădure umblă, Ursulețul stă la umbră Și bea apă din ulcior: -Ce căldură! Mor-mor-mor!

Mariei și lui Marcel Dinu Doamne sfinte, auzi-ne, Cum ți-auzi albinele! Doamne sfinte, vezi-ne Cum îți vezi livezile! Că pe meri sunt numai

Mama mea viața-ntreagă A trăit fără bărbat. Singurei eram în casă Ploi cu grindină când bat. Mama mea viața-ntreagă, Stând la masă, ea și

Piatră dată cu lac. Piatră suflată cu aur. Piatră-floare, Piatră crăiasă. Mi-i dor de o piatră Ce a rămas piatră - De o piatră de câmp. Bună

Cum să iubești ochii Din care seceta vine Pârjolitoare, Seceta? Și mâinile - cum?! - Din care năvalnic Curge pustiul, Pustiul? Cum să

Un mut traversează strada-n amurg. Îl văd zilnic pe aceeași stradă, cu aceeași pâine în mână pe care-o ține strâns aproape mușcând-o cu cele

Un fulger în noapte A luminat chipul mamei Și fața pâinii Aflate pe masă. Se rugau parcă-amândouă. Dormeam cu toții adânc Cu fața în

Îmi curge pe mâini tăcerea Nu, nu sînt supărat - O tristă milă de tine Sufletul mi-a mușcat, Trandafirule. Prin cătușa frumoasă De cristal

Bre muscale, am ostenit Să te-ascult necontenit, Să te-ascult neîncetat Că m-ai fost eliberat; Că m-ai ajutat isteț Să trăiesc un timp

Cămașa ta e la fel cu cea a soldatului, ah, firule de iarbă! Cum de nu bocănești pământul cu talpa și tu, cum de n-ai și tu general fiind la

Drag îmi este graiul Ca un cer cu stele, Vorbe mângâioase: Neamuri ale mele. Graiul meu, graiul meu, Ca un cer cu stele, Graiul meu,

Cămașa ta e la fel Cu cea a soldatului, Ah, firule de iarbă! Cum de nu bocănești pământul cu talpa Și tu, Cum de n-ai și tu general Fiind la

Acest țintaș E grozav - El îmi retează lacrima Fără ca glontele Să-mi atingă ochiul. Acest țintaș E nemaipomenit - El poate dintr-o

Sunt ochii mării frumoși, dar mergem după apă la izvor. * Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o

Stea-stea, logostea, Leagănă fetița mea, Că eu tare-s ocupată Și ea vrea tot legănată. Să o legeni lin mereu Să creadă c-o legăn eu.

Lui Titus Vâjeu Frate, am văzut țări bogate în care-aș fi rămas la fel de sărac. Frate, e plină lumea de punți pe care trebuie să le

Masă de piatră. Scaune goale de piatră. Așteaptă Întoarcerea din bătălii A vitejilor voievozi. La ceas de taină Ei vor veni Să-și

Iartă-mă, Doamne, că-ți hulesc pâinea... Dar orice pită e o gură fără cuvânt. Nu te mai pot vedea de atâta fum în care pâini se coc! De ce nu

Câtă frică de singurătate ai, Atâta iubești. Doamne, Nici Carpații Nu pot singuri trăi! Pururi vin către ei Când cucul, Când țara cea

Lui Ștefan Andronic Pentru că a vazut, ochiul meu a murit. Lacrima: piatră funerară Pe mormântul ochiului meu. Va veni alt cer. În altă lume

• Tu n-ai asemănare În cele pământeşti. Născând, tu eşti un geniu, Un geniu, mamă, eşti. Tu eşti zămislitoarea, Eşti pomul numai

Dacă ești bărbat, nu lăcrima, ci sângele să-ți verși în mijlocul mulțimii oropsite. Și nu blajina pâlpâire-a lumânării, ci fulgerul

Ne uitam ca doi copii În oglinda stelei vii. Unde-i oare clipa cea De-o sorbeam și ne sorbea?! Ne uitam nebuni și goi În oglinda stelei

În mine a lovit străinul De Paști sau Denii. Dar încolțitu-m-au bezmetici Și moldovenii. Că nu suntem români străinul Pe-a lui o

Motto: \"Să preschimbăm spada în plug\". Pe jos, Pe cer: Păduchi de fier. Pe ce-i mai curat Se ouă: Pe lacrimi, Pe rouă. pe naștere

Oamenii la noi Primăvara Scot din malul Prutului Lut pentru casă: Îi scot pe străbunii noștri Prefăcuți în lut. Pe urmă, Frământă, dureros,

Cînd pe lume-am apărut La o margine de Prut, Lîngă rîul pătimit, O străină m-a răpit Și astfel mă legăna: „Nani, nani, nani-na, Peste Prut

Afară plouă ca și toamna și-i urât, Mă uit pe geam ca după tine, și atât. În mine toate amintirile te-așteaptă, De-aceea mi-i privirea

* România este o țară plină de câmpii, munți, ape, cântece, istorie și granițe. * Basarabia este un copil înfășurat în sârmă ghimpată. * Dacă

Pentru ea la Putna clopot bate Pentru ea mi-i teamă de păcate, Pentru ea e bolta mai albastră - Pentru limba noastră. Refren: Dumnezeu

- Pui golași, cum stați în cuiburi Fără plăpumioare?! - Ne-nvelim cu ale mamei Calde aripioare! - Dar când mama nu-i acasă Și ploița cerne? -

Sub stele trece apa Cu lacrima de-o samă, Mi-e dor de-a ta privire, Mi-e dor de tine, mamă. Măicuța mea: grădină Cu flori, cu nuci și mere, A

O, ce frumoşi ne sunt părinţii, Părinţii mei, părinţii tăi! Aşa frumoşi sunt numai sfiinţii, Numai fiinţa lacrimii! Putem trăi în voie

Omul pe glob mai treapădă gâfâind în jurul unei pâini ca-n jurul pământului. Jilave sînt pe cer stelele jilave de om, de nepacea-i

Spicule din vârf de pai, Spune, câte boabe ai? Multe tare, multe tare: Câte stele cerul are! Cerule, albastru plai, Spune, câte stele

Pe vale, pe culme Stau satele mele Aproape de codru, Aproape de stele.

Ce mică e mama acum! (Nu tăiați iarba, nu!) De când oare nu ne văzum? (Nu tăiați iarba, nu!) Ce mult mădulare-o dor (Nu tăiați iarba, nu!) De

Iese iarba luminoasă, Rândunica vine-acasă. Cald e soarele-n câmpie Ca un ou de ciocârlie.

Motto: \"Tot mai des visez pământul\". Ce mâini, Soare, te-nvârt, Ce suflare, ce cuget, De-ai rămas atât de curat?! Curg prin lume,

textul este deja postat în bibliotecă. te rog să verifici înainte de postări. mulțumesc Mama pâine albă coace, Noi zburdăm voios, Pentru pace,

Bate toamna nucile, Aurește frunzele, Îndulcește merele Ce ești trist, măi greiere?

...Iar tu să vii din ploaie cu părul lung și ud și eu din plete stropii cum pică să-i aud. Să vrei să te apropii eu să blestem

Pentru Ioan Alexandru Iubire! Tu, cea ocrotită De dulcele luminii mirt, Ca miezul unei sfinte azime De coaja ei doar

\"Am văzut un cuvânt Ce se scria singur.\" GHEORGHE TOMOZEI Mi-e dor De un cuvânt Pe care nu l-a rostit Nimeni, Pe care nu l-a

Rouă rourată Care nu se gată Trandafir de purpur La mijloc de noapte Ocrotit de numai Tânărul tău lapte.

Când s-a întors La puii ei cu hrană, Găsise cuibul gol Și amuțit. I-a căutat Până-i albise pană, Și-n cioc Sămânța a-ncolțit.

Domni din țări depărtate Vin la noi să vadă Eclipsa de soare. Sunt multe azi de văzut. Tați sărind ca armăsarii Pe fiicele lor. Nepoți

Un prieten – ştiţi voi oare? – E comoara cea mai mare! Omul fără de prieteni E ca bradul fără cetini. Ca ogorul fără apă, Ca o mână fără

Unde sunt frunzele hrănite cu sângele dragostei noastre?! Unde e sângele verde al frunzelor tinere?! Și apele unde sunt Limpezi de sufletul

Lui Vasile Levițchi În munții cu brazi Alb răsărit. Orice necaz M-a părăsit. Am văzut veșnicia - Era singură. Tăcută Ca laptele mamei.

Un ochi, ca orătania, Scormonind în pământ Și altul, ca ciocârlia, Zburând pururi spre Cer. Așa de mii de ani. Nu mai știe Atotziditorul

Lui Nichita Stănescu Mai mult, frumoaso, Ce-aș putea să-ți cer – Ce-mi dărui tu puțin e?! O, dacă-s pasăre, Sub cer Suflarea ta mă

Satul nostru-i mare tare, Satul nostru capăt n-are. Până la bunicul Petru Este cam vreun kilometru Până la unchiul Andrei Kilometri sunt

Un arici avea o tobă, Bum-bum-bum, Toată ziua dă în tobă, Bum-bum-bum. Ariciul cu tobă-n spate, Bum-bum-bum, Prin livadă se

În aceeași limbă Toată lumea plânge, În aceeași limbă Râde un pământ. Ci doar în limba ta Durerea poți s-o mângâi, Iar bucuria S-o preschimbi

Prețuiesc deopotrivă pe sfântul Cu mâina dusă spre inimă, La fel și pe sfântul sprijinit În sabie. Doamne, poate că N-am fost nici sfânt, nici

Când eram mic, mă jucam în cuvinte. Jucam prost – am pierdut aproape toate cuvintele. N-aveam de la cine lua altele. Tata era luat

Toată noaptea fulguşorii Pe la geamuri au roit. Unchiul s-a trezit cu zorii Şi-n ogradă a ieşit. Unchiul un papuc doar are, Numai unul

Stă purcelul jos în paie: „Sunt murdar. Murdar de tot. Trebuie să-mi fac o baie“ Și s-a dus s-o facă-n glod.

Piatra asta e o pâine caldă. Vântul ăsta e un vin domnesc. Și pelinul – busuioc sălbatic. Vine ziua aurindu-mi pâinea. Vine seara

Ce ai, puiu? Nu vrei miei Am pierdut pe frații mei. Cum arată? Tot gălbui! Cum îi cheamă? Pui-pui-pui!

Dragu-mi-i a te cânta, Scrisule venit din stele, Orice literă a ta Ca pe ochii maicii mele Dornic o sărut. Răsai, răsai, răsai Ca

Pomul, dacă-i ceri ori ba, Îţi întinde creanga: ia! E1 din rodul care-1 are Dă la mic şi dă la mare. Nişte poame printre foi Lasă şi la

Câte case ai dat tu, mamă, Cu var și cu lut! Albește în părul tău, mamă, Varul acel de demult. Cât am plâns eu Strâns în al foamei

După mamă, după copii și după iubită n-am mai aproape pe nimeni ca ploaia. Numai de obrazul mamei mă lipesc așa ca de ploaie. Numai pe

stropit de slavă ca de sânge.

Pe izvor cu val de verde Suflet sună, gând se vede. Tot ce-i veșnic și frumos Ce-i frumos, e domnesc os! Pe izvor cu val de bine Doină

Pâinică frumoasă, Din cuptor scoasă, Pâiniţă cuminte, Cu faţa fierbinte Cu faţa măicuţei, Cu mâna tăicuţei, Ca soarele-n vară, Ca

Ploaie-ploiţă, Mândră fetiţă, Cu cosiţa dezlegată Peste dealuri fluturată, Ploaie-ploiţă! Ploaie-ploiţă, Mândră fetiţă, Unde ţi-i cosiţa

Tu, iarbă, tot ai mamă? De ai, de bună samă: Atunci, când înverzeşti, De ea îţi aminteşti. Tu, floare, tot ai mamă? De ai, de bună

Străine pofte ne-au răpit Când via dulce, când ogorul, Dar nimeni nu a izbutit Din piept să smulgă Tricolorul. Fusese vremea mult prea

Rândunică-rândunea, Cum clădești căsuța ta?! Țipă-țipă, Cu aripa, Cioc-boc, Cu micul cioc!

Sunt fericit Că n-am cântat păunii. Cântat-am mărul înflorit: Cel rușinându-se De trupul gol al Lunii, Izvorul care reînvăța De unde vine,

Ai, în ochii mamei mele E un băieţaş pitic! Tare seamănă cu mine Numai că e foarte mic! Fără dânsul, ştiu eu bine, N-aş putea trăi

Mamă, de-ai fi o stea în cer lină, Te-aș găsi după lumină, Rostire-aș spre fața ta: „Când dormi, maică, dumneata?” De te-ai face spic

Fericiţi cei care pot zbura, Pe care aerul îi iubeşte şi-i ţine. Marin Soresc Lui lurie Sadovnic Mă-ntorc, o, soro, iar la tine Cu vorbe cât

Fuga-fuga, Cu fuguţa, Iese-afară Săniuţa! Ninge, ninge, ninge, ninge, Şi-a rămas În pom o minge!

„Basarabie, Trecută prin foc şi sabie.” Dumitru Matcovschi Închinare Marii Adunări Naţionale Pământule, tu cel de glorii, Te caut

Foicică dulce poamă Toată lumea are mamă, Melcul, iedul, ursulică, Puiul cel de rândunică. Fuge noaptea şi dispare La tot puiul bine-i

Tot mai mică, tot mai mică, Cât o floare, o furnică, Cât o lacrimă sub soare… De ce oare, de ce oare?!

Drag ni-i bradul ca un neam, Noi cântăm, el dă din ram. Bradul este bucuros, Că-i cântăm: „O, brad frumos!” – Unde-ţi place, măi

– Albinuţă mititea, Semeni cu măicuţa mea, Semeni cu măicuţa mea! – Drept, copile, tot aşa, Aleargă şi maica ta, Aleargă şi maica ta! –

Decât neamul şi Unirea Nu-i nimic mai scump pe lume. Vom slăvi de-aceea pururi Al lui Cuza Vodă nume.

Cu glas dulce, cu glas dulce Şi de bunătate plin, Ea în jurul ei ne strânge, Ne jucăm frumos, citim. Cine-i oare, cine-i oare? Draga mea

Să cânte pot, (credeam) chiar şerpii. I-am pus că grave strune harpei Alăturea de coarda poamei Şi sfântul fir de păr al mamei. Cu harpa stăm

Am găsit în prag un ou, Oușorul este nou, Nou ca roua de sub stele, Cald ca gura maicii mele.

Lui Ilie Bădescu Nu! Nu! Nu! astfel Trebuia să strigăm. Dar nu am strigat. Nu marea se zbuciumă, Trebuia să strigăm, Ci noianul de

Lui Alexei Marulea Cum aş putea cândva, măicuţă, Cum aş putea a te uita Când primul cer văzut de mine Sunt ochii tăi, privirea

Vina e a mea, firește! Oricare vorbă Ar fi acum deșartă. Ea cu mine nu vorbește, Dar arde focul în vatră. Arde focul în vatră, Draga mea

Tu mă iartă, o, mă iartă, Casa mea de humă, tu, Despre toate-am scris pe lume, Numai despre tine nu. Să-ți trag

O, păsări, Cu aripe ude, Trezind și bolți și arături! Pădurea-n glasul lor se-adună Ori glasul lor în verzi păduri?! O, invers cuib

S-a trezit și rămurica, S-au trezit frunzarele. Printr-o rază păsărica A vorbit cu soarele.

Lui Ilie Ilaşcu Sărmani copii De sărman neam! La gât Cu roşii petice, Fier vechi, Fier uzat adunam Pentru cătuşele tale, Pentru

Când m-am născut, pe frunte eu Aveam coroana-mpărătească: A mamei mână părintească, A mamei mână părintească. Duios, o, mâna ei întâi Cu

Albinuţa, zum-zum-zum, A pornit din nou la drum. La o margine de sat Pe-o floare s-a aşezat. Floricica galbenă Cetinel se leagănă. Ce

Vreme-ncrâncenată... Și plecam de-acasă Spre altfel de iarbă, Spre altfel de coasă. Pe fața femeii – Lacrimă ce doare, Doamne, ca un

Femeia pasăre trebuia să fie, să zboare în preajma lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu aripi nu-i dete. Atunci bărbatul veni. O sărutase mult,

Pe alta, nu pe tine, Se cade să cuprind – Tu braţele-mi legaseşi Cu-al mamei păr albind, Ce l-ai tăiat în noapte, La ora de

Acestei femei suferinde, Îndură-te, soartă, de ea. Bucură-i sânii cu lapte Și adu-i copilul ce-l vrea. Fă să-i lumine pe față Maternele

Iubito Iată cu cine Se mărginește Făptura mea! Fruntea – Cu spada cea dreaptă-a Luminii. Ochii – cu lacrima. Gura – cu cele

Pe valea cu Prutul Singură, 'ncet, Trăiește mama Unui liric poet. Când mai senină, Când mai tristă. Și crede că fiu-său E mare

...Iar noaptea Mama lucra croitoreasă Cosea cămăși de pânză Din cânepă scorțoasă. Și cântecul mașinii, Sunând fără oprire, Fu cântecul

Unde fugi tu, valule? Către mare, malule! Unde urci tu, pomule? Către soare, omule! Ce aștepți tu, pragule? Tot pe tine,

Încă izvorăsc izvoare, Drag chemându-ne pe nume Bucurați-vă de viață, Bucurați-vă de lume! Încă rupe, ca de aur, Struguri mâna cei

Dar este câte un timp Când nu mă pot înțelege Cu oamenii mari. Atunci În copil mă preschimb. Jucându-mă Mă ascund După o rază de

Toată ziua, fâl-fâl-fâl! Să-i fie puiul sătul. Zboară ici, zboară colea, Dor li-i puilor de ea. Plouă, plouă,

Acest chip de zeu trist clar Lacrima Acest greier de cleştar Lacrima Acest creier gânditor Lacrima Acest Soare arzător Lacrima Acest

A venit toamna ca un sfârșit de lume. Copacii în vânt își aruncă epoleții de aur și fug în neștire. Adorm în camera amintirilor ca în

– Unde-alergi tu, izvoraş? – Către mare, copilaş! – Când dormi, frate izvoraş? – Niciodată, copilaş! – Ce curat, ce limpede Eşti tu,

Boc-boc-boc! Ploaia în umbrelă bate: -Pot să intru? -Nu se poate! Boc-boc-boc! Ploaia în asfalturi bate: -Pot să intru? -Nu se

Puternic nu sunt, Nu pot fi de față Cu sângele meu Când e rănit. Nu îndrăznesc Să calc în picioare Vipera ce m-a încolțit. Nu pot până

Bună dimineaţa, Ochişorii mamei V-am dorit aşa de mult M-am trezit să vă sărut, Ochişorii mamei, Bună dimineaţa. Bună dimineaţa, Gura

Lăsaţi, oameni buni, Nu ne mai lăudaţi atât! Înapoiaţi-ne mai bine Picioarele noastre – Obosim să alergăm Cu picioarele

Ce mai fac, mult-iubito, Gura ta de văpăi, Coama ta aburită, Roua ochilor tăi? Sânii tăi de lumină, Cărei dragi amintiri, Cărui dor se

Luni, marţi, miercuri, joi, Curge izvoraşu-n văi, Luni, marţi, miercuri, noi! Vineri, sâmbătă, Izvoraşul nu mai stă, Vineri, sâmbătă! Fuge,

Îmi place să te ghemui la pieptu-mi când pe cer tunetul se dă fioros de-a dura. Îmi place să văd cum se sperie buzele tale când,

– Dar primăvara, mamă, Când voi zbura-ndărăt, Voi nimeri pădurea, Doar eu de fel nu văd?! – Acolo unde lacrimi Simţi-vei că-ţi vor

Departe nu alerg ca răul, Că cine uită se destramă. Cu roua spicului sub pleoape Mă-ntorc spre ce mi-e sfânt și-aproape: Spre chipul tău de

„Caut apă În care te-ai oglindit“ Ion Mircea La munte izvorul Din cer izvorăște. Ca sufletul mamei, Ca sfântul ei grai În care te

Înalt Preasfinţitului Daniel Adevărat, adevărat: Birui-va Nu ţara cu cele Mai multe tancuri, Ci Ţara cu Cel Mai mult Dumnezeu în

S-a dus ploaia, hopa-hop, Peste dealuri şi hârtop! Iepurașu-i bucuros, Că nu tună fioros! Râde cerul albăstrui, Curcubeul – gura lui! „Peste

Fluturaşii numărau Câte flori pe văi erau. Fâl-fâl acolo, fâl-fâl ici, Unu, doi, trei, patru, cinci! Şase, şapte, opt şi nouă, Vine

Ieşi la tablă, măi pisic, Povesteşte despre spic: Când se coace şi cum e, Cine-1 strânge şi cu ce? Miau-miau-miau! Pisicuţul s-a

Draga i-a fugit cu altul. S-a ascuns în codru. Uuu! El a smuls pădurea toată, Însă n-a găsit-o, nu. El a smuls pădurea toată Şi s-o are

Racul este croitor, Meşter bun şi silitor. Coase fuste la răţuşte, Băsmăluţe la broscuţe.

Tic-tac, tic-tac, Ziua, noaptea, eu nu tac. Mititel, îmi pare bine, Se ia lumea după mine.

Această pâine rotundă Crește pe apă Ca floarea de lotus – Pe apa sudorii noastre. Această pâine albă Desface-se albă, dulce Ca floarea

Ce izvor Se ia după om? Glasul mamei. Ce e dulce Şi nu se aduce? Buzele mamei. Care spice cresc Cu vârful în jos? Braţele mamei. Care

Mă odihnesc În tăcerea pietrei. În al icoanei tale Sclipăt. În verdele adânc Al vetrei În pacea lor Amăgitoare: În țipăt! În

Dormi-adormi, măicuţă dragă, Dorm nepoţii tăi de fragă, Dorm şi blidele spălate, Dorm şi rufele curate; Dorm trudite-a scării trepte Lângă

La marele Ceas din Cer Mă uit, Mișcându-se ca undele. La marele Ceas La care nicicând n-am ajuns. Cineva, Din

A căzut un măr din ram, Iar căţelul: Ham-ham-ham! – Măi căţele mititel Nu se hămăie la măr!

Zum-zum-zum, cu mare zor, Unde vreau acolo zbor. Nu mă-ntreabă nici un om Ce caut la el în pom.

A venit din crâng un cuc La ciocănitoare-n nuc: – Ia vezi tu, ciocănitoare, Ceasul meu ce are oare? Meşterită, cioc-cioc-cioc, Ceasul

Recunosc: Mi-e frică Și nu-mi place să zbor Cu avionul. Dar zbor. Nu-mi place. În primul rând, Pentru că Mi se înregistrează numele În

Ei ne hăcuiră graiul Și doina, și harta! Ei, care astăzi vânează „Literatura și Arta!“ Ei datina o spurcară Barbar și sinistru! Ei,

Poeții sunt copiii naturii. Nimic mai trist, mai dureros Decât poetul Rămas orfan de mamă. În locul versului ce n-a Venit, iubita

Zace ruptă în două Măreața coroană a Prutului: Podul de la Lipcani. Frate, Vom deveni un deșert, Un pustiu Acoperit cu oasele Naiului

Un fulger în noapte A luminat chipul mamei Şi faţa pâinii, Aflată pe masă. Se rugau parca-amândouă. Dormeam cu toţii adânc Cu faţa în

Are coarne cumincioare Şi copite liniştite. Ce mănâncă? Iarbă-adâncă! Ce ne-aduce? Lapte dulce!

Nu-i pe lume om frumos Ca românul ruşinos! Măi române, măi frăţâne, Ce ai tu de la ruşine?! Că păgânul tor mai rău, Mai rău urcă-n capul

Masa este gata Florile, florile, A venit şi tata Florile, florile. Mama este bucuroasă Florile, florile, Că suntem cu toţi acasă. Florile,

Lui Vasile Alecsandri De moarte nu mă tem, Mă tem de suferința mamei De o vedea că nu-s. De moarte nu mă tem, Dar cine, cine,

Elefantul Eli Fant E un mare muzicant! Trompă e trombonul lui, Nuntă fără dânsul nu-i!

S-a numărat câți s-au pierdut În focul care a trecut. În care s-a pierdut și tata, Dar socoteala nu e dreaptă. A murit o țărancă la

Lumea liliac le-a spus – Unul jos, altul sus. Cel de sus e zburător Cel de jos înfloritor.

De codru şi izvor legaţi Şi fraţi planetei noastre-ntregi, Suntem cu rana aliaţi. Dar voi? Cu cine?! Cu ce legi?! Cu ura pentru-al nostru

Iată-a fost la noi zidarul, A făcut pereţi la casă. Ai, a fost la noi zidarul, Dar noi nu eram acasă. Şi a fost la noi tâmplarul, A pus

Iedului îi cresc corniţe: Două vârfuri de peniţe Şi cu ele, ca băieţii, Iscăleşte toţi pereţii.

Toma o trompetă are, Cântă fără încetare. Şi cucoşul are una Dar nu cântă-aşa întruna.

lui Nicolae Mătcaş O mie de roze, o mie de zâmbete Din fiece cuvânt răsar, O mie de lacrimi, o mie de plânsete Ce-au devenit

Femeie Cu gura mai mare Decât un luceafăr. Cu părul tău scurt Ca viața poetului. Cu ochii Ca două idei înlăcrimate. Sub soarele

Un mut traversează strada-n amurg. Îl văd zilnic pe aceeași stradă, cu aceeași pâine în mână pe care-o ține strâns aproape mușcând-o cu

Nu-mi lua cercei şi salbe, Că de-amu am plete albe. Nu-mi lua năfrămi străine, Că de-amu eu nu văd bine. Rochie nu-mi lua de lână, Că de-amu

-Bună vreme, Moş Martine! -Bună vreme, măi copile! -Încotro cu noaptea-n cap? -La oraş să-mi iau un brad! -Bradul un’ să-l pui, mă rog?! -În

Două fete poartă salbă, Una-i neagră, alta-i albă. Ne-ncetat se tot alungă, Dar nu pot să se ajungă.

(Lui Ion Hadarca) S-au otrăvit pe văi izvoare Și mierea adunată-n floare. S-a otrăvit barbar văzduhul De ce s-a otrăvit și

Ştiu: cândva, la miez de noapte, Ori la răsărit de Soare, Stinge-mi-s-ar ochii mie Tot deasupra cărţii Sale. Am s-ajung atunce,

– Moş Crăciun, că drag ne eşti. – Şi voi mie, pui cereşti. – Când mai vii de daruri plin? – Păi, la anul, când să vin? – Dar mai repede nu

Pitisem cheia unui cântec, A unui dor neterminat, Pitisem cheia sub o pâine Și fără grijă am plecat. Căci toată lumea

Suie frunza, urcă ram: „Tare mult de lucru am!” Trece valea, trece coasta: „Tare-i scurtă viaţa asta!”

– Măi copile, nu eşti mic, Ţii de mână pe tătic. – Aşa-l ţin, nu că sunt mic, Dar mi-e drag al meu tătic.

Într-o zi pe sus hultanul O făcea pe-aeroplanul. Lângă un coteţ tihnit Puii i-au strigat în cor: „Nu te fă… Că n-ai motor!”

Și pâinea e o fericire. Am văzut văduve tinere După război Dormind sub focul amiezii În câmp Cu obrazul lipit De fața smolită a

Gâscă, gâscă, ga-ga-ga! Ce tot strigi, nu mai striga, Că te-aude vulpea rea Şi-o să vină să te ia!

Anei şi lui Alexandru Bantoş Din cauza durerii Firescul dor al limbii Îl preamăresc şi-l cânt. Şi din aceeaşi pricină Puterii Tale,

Anei şi lui Constantin Robu Aşa o ştim, aşa e mama: Se mulţumeşte cu puţin Hrănindu-se mai mult cu pâinea Răbdării, dorului divin. Trăim

– Unde-aţi fost voi, ochişori? – În pădure, după flori! Ochişorii le găseau Mânuţele le strângeau. – Unde-aţi fost voi, ochişori? – Mingea

În mine s-a întunecat Un cer de aur. El geme înjunghiat Ca un taur. În mine un taur geme Cu un corn de rubin. Mi-l sărută pe gene În

Da, Îmi iubesc mama. (E un păcat?) Şi pruncii. Şi fraţii. Şi cerul de ametist. Ca rezumat, Sunt na-ţi-o-na-list! Da, Graiul mi-i

Ne supărăm pe ea Că nu vede bine Atunci când Strică paharul De cristal. Ne supărăm pe ea Că nu vede bine Atunci când în loc de pâine

Pe ramul verde tace O pasăre măiastră, Cu drag şi cu mirare Ascultă limba noastră. De-ar spune şi cuvinte Când cântă la fereastră, Ea le-ar

Atingeți cu raza pâinii puternicul zid al dinților săi și zidul se va deschide singur. Vedea-veți că dincolo nu stă decât

Este o împărăție dulce cu nouă împărătese surori rumene și aburite ca sfântul soare. „Bună ziua, femeie muncită!” „Bună ziua, copii

Unu, doi, trei, Strângem flori de tei. Patru, cinci, șase, Florile miroase. Șapte, opt, nouă, Zece pomi cu rouă!

– Pe fag dulce-amărât Arde, mamă, alba-ți stea, Te uitaseși la ea atât Încât semeni azi cu ea. Ziua, noaptea, la apus, Ardeți către tot

Clipă este un grăunte, Clipă-i floarea dintr-un pom. Două clipe mai rotunde, Sunt privirile la om. Luminos învălmășite Curg pe ramuri albe

Aşa este, frate: Râul cel mic Când se varsă În cel mare, Îşi pierde numele. La Pererita şi Criva se vede Câte-un păstor mai

Satule, floare de zori, M-ai deprins a fi cu dor Satule, floare de zi, M-ai deprins cu tine-a fi! Satule, drag satule Mare

M-au plesnit peste chip, M-au vărgat Harapnicele vijeliei. Dar mi-am păstrat ochiul Curat Pentru imaginea ta Soare al

Iese tata la balcon Şi mă strigă: „Măi Ion!” Cred că am făcut ceva Dacă m-a strigat aşa… Dacă nu făceam nimică, Mă striga: „Măi

Totuși, dincolo, ah, De izvor și de măr, De floarea-soarelui, Vecia este săracă. Se uită soarele în Ai răsăritei ochi Până când

Izvoare – Limpezi zăvoare! Sufletul mamei De voi străjuit. Izvoare – Săbii sub floare! Loc vă ajunge Pe-al vostru pământ.

Duminica dimineața Copiii noștri amândoi Se urcă în pat Între noi… Ne scot de pe degete Palidele inele, Le duc la ochi Și se uită la

– Unde mergi tu, melcule? – Merg la mare, mielule! – Cum e marea, melcule? – Este mare, mielule!

Sus pe dealul înserat S-au amestecat Oiţele cerului Cu ale oierului. Una paşte ierbi mai coapte, Lasă urme dulci de lapte, Alta paşte ierbi

Di-di-di, căluţule, Di-di-di, murguţule, C-am să rog frumos pe iarbă Să răsară mai degrabă! Di-di-di, căluţule, Di-di-di,

Greieraşul a cântat, Cri-cri-cri, La un chef de împărat, Cri-cri-cri. Şi-adus acasă-n sat, Cri-cri-cri, Scripca plină cu

Martinel primi în dar Un frumos abecedar. „Învaţă de mititel Şi ţi-a fi mai uşurel!” Ursuleţul se sili Să-l înveţe într-o zi. Tatăl zise:

Măi curcane-curcănele, Ce ţi-ai pus la gât mărgele? N-am văzut băiat vreodată Cu mărgele ca la fată.

Porumb înalt. Tremură Luna Cu mătasea lui jilavă Subțiori. Și tu dezvelită ca rouă Cu numai Șiragul alb de mărgele la piept: Sudoare De

Huţa-huţa, pui-giraf, Mai bun scrânciob nu se află! Huţa-huţa, cu părinţii, Dar nu mult, că îi dor dinţii!

Lucruri ciudate astăzi Se-ntâmplă în lume şi-n sori. Tună iarna şi plouă, Ninge vara pe flori. Lucruri ciudate de tot Se-ntâmplă pe

(Lui Fănuș Băileșteanu) Sunt omul duminicii. Nu dau nici un sfat Glontelui Și nu primesc nici eu Vreun sfat de la

Lui Mihai Eminescu Sub un tei ce înflorește Ea, frumoasă, se oprește. „Bună seara, fete două, Cu ochi înmiresmați de rouă!” „Bună seara!

Sub stele trece apa Cu lacrima de-o samă. Mi-e dor de-a ta privire, Mi-e dor de tine, mamă. Vânt hulpav pom cuprinde Și frunza o

Ce fac copiii – Vieți mititele? Cresc. Cu pâinea tăticului, Cu versurile mele. Mai întâi Îmi ajung în dreptul buzunarelor unde am

Trece Soare, trece Lună... Și de chipul tău mereu Ca un pom de roșii mere Sunt rodit lăuntric eu. Trece Lună, trece Soare... Și de

Mi-am mutat inima În partea dreaptă A pieptului. Nu mai sunt la fel De sensibil, Iar plămânul stâng Mi-e ciuruit de gloanțe. În

Lui Spiridon Vangheli Tu ştii Că un cântec frumos Pentru copii Poate salva în viitor O Patrie. Tu ştii că un copil Nu merge

Brațele mele Care pot sfărâma piatra Și frânge oțelul; Care pot sugruma Peste fagul cel verde Vipera șuierătorului

„Greierii păzesc stelele.” D. R. Popescu Vârful cel mai ridicat E-al ierbii creștet. Nimeni încă n-a zburat Mai sus de iarbă, Peste

Am o soră mic-mică, Gura ei – o floricică. Ea nu ştie să vorbească, Ştie numai să zâmbească.

Patru fraţi Îngemănaţi Prinşi la joc Într-un cojoc.

Se adună flori şi stele Pe sub seară În jurul măicuţei mele Pe sub seară Şi-o întreabă toate cele Pe sub seară Şi ea sfătuie cu ele Pe sub

„Şi nu te am la îndemână Decât pe tine, poezie.” Grigore Hagiu Aţi văzut pom Să nu aibă rădăcini? Pom care să nu înflorească Pentru

Ascultă, mulgătorule de zăr Și cocoșatule sub temenele! Eu știu că stai ca viemele în măr În miezul vorbei și suflării mele. Eu știu.

Kiwi e o pasăre, Kiwi, kiwi, kiwi, Kiwi tare dragă mi-e, Kiwi, kiwi, kiwi. N-o văzui, de bună seamă, Kiwi, kiwi, kiwi, Dar îmi place cum o

Când sunt eu lângă mama, somnul ei pe deal e adânc, în rănile palmelor ei ciocârlia poate să-și lase ouăle. Ai, ai, umbra păsării-n

Trebuia să primesc o veste frumoasă, Dar a fost înzăpezit drumul Pe care venea. Trebuia să primesc O nemaipomenită veste, Dar arsese

Iepuraşul-avea de scris; „Am găsit un pieptene”. Iepuraşul-a scris greşit: „Am găsit un pepene”.

Pe degetul din dreapta mea S-a-ncolăcit înstelat Numele tău. Cu numele tău Îmi stropesc ochii în zori. Cu numele tău Iau mărul din

Ar trebui alături De-al iubitei nume, În sclipetul verigii, Să-l scriem și pe-al mumei. Ca, supărați, vreodată – Crescut inelu-n

Pe drum alb, înzăpezit, Pleacă mama. Pe drum verde, înverzit, Vine draga. S-o petrec pe cea plecând Pe drum alb?! S-o-ntâlnesc pe cea

Lui Aristide Buhoiu Tot aurul românesc Era în potcoava calului. Fierbinte şi alergătoare Şi victorioasă, În văzduh scânteia. A pâine şi

Îţi sărut, izvor, mânuţa, Izvoraşule. C-ai dat apă lui măicuţa, Izvoraşule. Te sărut pe ochişori, Izvoraşule. C-ai dat şi la

Treaz ca pasărea, din zori, Statuie cu miei, cu flori, Aplecat puţin ca spicul… Tare drag îmi e bunicul!

Sub streaşina saraiului Stă bomboana soarelui. Stă-n amiază şi străluce… – Dulce-i, soare? – Tare dulce!

Te chinuie nesomnul, Durerea în oase. Ai aprinde lumina Şi-ai coase. Dar dorm Doamna şi Domnul. Un glas tămăduitor Te cheamă În

Tu îmbrăcată mireasă Eu îmbrăcat în cuvânt. Sângele lui, al eroului, Înveșmântat în vânt, Poemul îngrădit cu mireasmă, Sufletul mamei – cu

M-am amestecat cu viaţa Ca noaptea cu dimineaţa. M-am amestecat cu cântul Ca mormântul cu pământul. M-am amestecat cu dorul Ca sângele cu

La noi, pe deal, un bulgăr Ca pâinea e, ca untu-i. Iar unde grâu nu crește, Izvorule, tu undui: Plugarule cu albă Cămașă, care

(Lui Tudor Chiriac) Știam că tot Ce în mare se varsă Cale întoarsă nu are. Apropiatu-m-am de cântec, Fiind Țară departe și alt Sprijin,

Preafericitului Părinte Teoctist Eu știu de la cei sfinți Că Dumnezeu Ne urăște cum suntem Și ne iubește Cum ar dori să fim. Doamne,

Mereu am în plus un cuvânt: punctul. Mereu n-am ce face cu el. De fapt, nu mi-i nici drag. Se gudură, se face mic, se lipește

Când am să mor, Să mă îngropi În lumina ochilor tăi. Lumea, Venită la mormântul meu, Va sta îngenuncheată În faţa ta mereu. Ca nimeni Să

Un fulger în noapte A luminat chipul mamei Și fața pâinii, Aflată pe masă. Se rugau parcă-amândouă. Dormeam cu toții adânc Cu fața în

Ceea ce, neauzit, Din ramuri cade Sunt frunzele noastre. Dar mărul? Mărul de aur? Ceea ce, îndepărtat, Sună în cântec Sunt cuvintele

Lui Theodor Codreanu Caut, din Chişinău, Drumul care-i mai scurt Spre Ţară, spre Vatra În care-am înviat din morţi. El trece

Merge, merge Elefantul greu Fuge, fuge Iepuraşul meu. Merge, merge Melcul cel încet. Fuge, fuge Vântul prin făget. Merge,

Pe vale oiţa Paşte ierbuliţă, Floarea o lasă, Că-i tare frumoasă!

Se încălzește cerul, mamă, De la mâinile tale, Se iluminează-n adânc, Își liniștește Nemărginirea. Iată o stea S-a desprins de

Am un zmeu, am un zmeu, Ce sus zboară zmeul meu! Bucuros e mândrul soare: „Am primit şi eu scrisoare!”

Mă rog de tine, ploaie, Când zbor către planete, Stropește gura mamei Și-o apără de sete. Mă rog de tine, codru (Căci anii tăi tot

(motiv sârb) Prin codru cu tei și fag Se numește așa de drag, Că și fagii, albii tei, Se numeau așa-ntre ei. – Zmeule al

Gru-gru-gru, hulubaş, Gru-gru, gru, drăgălaş! Stai că n-o să-ţi fac nimic, Nu vezi că şi eu sunt mic?

Tot mai mic Devine omul zilei Și tot mai mare Omulețul imaginației Fiecare artist Are ieșire la mare Prin lacrimă. Copiii zădără

Lună, lună nouă! Uite flori cu rouă! Una, două, trei, Rupe câte vrei! Luna le miroase, Spune că-s frumoase! Ah, le-ar rupe ea – N-are

Vai mie, nu doar sufletul mă doare. Acum și trupul, oasele mă dor. Vai mie, dragoste, cui i-o fi dor de rana mea, zburdând

Ferice de tine, cartofule – de întregul pământ ești îmbrățișat! Ferice de tine, mărule – de aerul întreg tu ești înconjurat! Se

S-a dus ploaia, hopa-hop, Peste dealuri şi hârtop! Iepuraşu-i bucuros: Nu mai tună fioros! Râde cerul albăstrui, Curcubeul – gura

Zice corbul negru, Negru ca un hau: – Tu de ce iertării Nu pleci capul tău? – N-am spurcat fântână, N-am răpit lăicer, Corbule, iertare Eu

Soare, soare, frăţioare, Hai dă drumul la izvoare, Scoate iarba din ţărână Spune păsării să vin! – Pe izvor l-am slobozit, Pe ogor l-am

Lui Arcadie Suceveanu Cu nașterea zilei Sângele mi-am unit, Cu viața cea hăituită A cuvintelor noastre. Veni-va o zi Când pustiul din

Cum mai semeni mamei, Lină floare, chip de aur mut, – Când mai mult pe nelumină Te închizi acestui lut; Când sub stelele ca

Cine bine va cânta, Un covrig va câștiga. „Cu-cu! Cu-cu! Cucurigu!” Oare cui să-i dăm covrigul?!

Tot ce e departe de noi Ne pare mai frumos: Perfecțiunea, tihna, astrul luminos. Dar vine un timp Când și perfecți suntem, Perfecțiunea

Lui Dan Berindei Ei erau piatra Ce pretindea moştenirea Pământului de sub ea. Ei apucau sfârcul trompetei cu gura Ca pe ţâţa la care

(Lui Alexandru Cazacu) Nu mă supăr că n-am bani, Bani puțini, puțini dușmani. Bani nu am și nici n-au fost, Dar îi văd la omul

Lui Ion Brad Nimeni nu poate muta Pământul în Cer. Poate că numai privighetoarea, Poate că numai cântecul ei. Dar i s-a tăiat

Veni un târgoveţ ciudat Din alt oraş sau din alt sat. -De vânzare sunt zorile? -Nu. -De vânzare ninsorile? -Nu. -De vânzare

Pe tine, vânt, te-am cuprins, Vânt rostogol, Crezând că ești Dragostea... Pe tine, vai, te-am cuprins, Fulger cumplit, Crezând că ești

Din dacic neam faci parte, Din neamul brav şi sfânt. Ca Decebal, de moarte Să nu te temi nicicând.

Lui Florin Piersic Cu trei cuie-am început Pod şi punte peste Prut. Cu trei cuie neîntregi Pod şi punte cum să legi?! „Doamne, Doamne,

Totul e îndoielnic Chiar și ochii acei. Poate nu-s ai iubitei, Poate-ai altei femei. Totul e îndoielnic Chiar și rana. Poate că nu

Mare e moartea... Rilke Mare ești, moarte, Dar singură, tu, Eu am vatră unde iubi, Tu nu, tu nu. Ce dulce este pe câmp A

Silviei şi lui Anatol Chiriac Vine într-o zi Somnul Ca răsuflarea caldă A fiarei care Ne-adulmecă urmele. Vine iedera

Cămașa ta e la fel cu cea a soldatului, ah, firule de iarbă! Cum de nu bocănești pământul cu talpa și tu, cum de n-ai și tu un

Când te-ntorci, iubireo, adu-mi privighetoarea făgăduită. Dar adu-mi-o împreună cu ramura pe care cântă. Prea repede nu veni –

Constanţei Buzea „Cineva Se roagă într-un târziu În rugăciunile mele uscate.” Cineva plânge În lacrima mea, Poate chiar Dumnezeu. Cineva

O fetiţă-avea cosiţă, Şi cosiţa — o fundiţă, Şi fundiţa — un băiat Ce-o smuncea tot zvăpăiat. Şi băiatu-avea un tată, Tată-său – cureaua

Ia-mă cu mâţa, şofere, Ia-mă cu mâţa, mânere, Ia-mă cu mâţa, plugare, Ia-mă cu mâţa, pescare! Eu de toţi aşa mă rog, Numai de leneş —

Poporul va ridica mâinile să li se tăie mâinile celor ce vor unirea cu România." (Din declarația unui înalt demnitar de stat) 3 februarie 1994

Noros ori clar ca o amiază, Eu sunt poetu-acestui neam Și-atunci când lira îmi vibrează, Și-atunci când cântece nu am.

Lui Gheorghe Zamfir Se-aude În tot Universul Şoapta naiului tău. E ca şi cum Hristos Ar sufla dimineaţa În foc. Câtă Ţară e-n

Lui Andrei Galben E pace, da! Ci nu știu Cât va luci-n fereastră, De-aceea-s trist, când, Doamne, Mă uit la spada noastră; Când văd

A murit tămâia, Duhoarea stă sa crească. Ne-a umplut ca râia „Limba moldovenească”. Mi-a pierit şi somnul, Pacea creştinească. Mârâie

Există un munte sfânt Cu semnul credinței pe creastă, O mare poiană la poale. O casă cu cireșe de foc. Un suflet ce mă adastă. Există un

Lui Ion Borşevici Cântecul cel mai frumos Şi cel mai puternic Încă nu s-a scris. Veni-va o zi Când se va scrie. Pe albul de sus Al

Seară-n tindă, de la munci, Se adună mulţi papuci. Şed perechi, îngemănaţi, Cum le stă frumos la fraţi. Numai papuceii tăi Tare-s sfădăuşi

Lui Iacov Achim Am îmbătrânit. Scriu caligrafic și mășcat Ca în primul an de școală. În fiecare dimineață Îmi bate la geam Copilul care

„A fi într-o pasăre” Adrian Păunescu E un noroc să fii un arbor Pe munte sus, a tale crengi Să crească încotro li-e voia Cu verdele

Chinuitor este Așternutul pe Cruce. Dar pururi umblă îmbrăcat În slava Domnului Cel care În chinul răstignirii

Mi-am luat trei jucărele, Bucuros mă joc cu ele. Cuţu nu-şi găseşte loc: – Eu cu cine să mă joc?!

Vreau să plouă roşu, Vreau să plouă galben, Vreau să plouă-albastru, Vreau să plouă verde. Dar nu plouă roşu, Dar nu plouă

Mama intră-n mare. Asfinţire lină. Sfintei mari întinderi Cuvios se-nchină. Alb împrăştiate Pletele-i pe valuri Coperă, o, marea Pruncii

Mama coace pâine, Soare în ferestre, Soarele e unul, Mama una este.

Doinei şi lui Paul Enigărescu În zori, mâinile mamei Se roagă spre Cer, împrospătate De cântecul privighetorilor. Iar jos, Ţipa de

Lui Mihai Drăgănescu Va fi! Pe Terra cea bătrână Amirosind a flori de tei, Va merge Dumnezeu de mână, La Paşte, cu românii mei. Şi

Soare-soare, domn bălai, Spune, câte raze ai? – Zău că nu ştiu, măi nepoţi, Câte am, ajung la toţi! Soare-soare, domn frumos, La câţi dai

Mai bine mă cunoaște Cea care ură-mi poartă. Ea știe când și unde M-am îndreptat din poartă; Prin care munți voi trece Și peste care ape, Ce

Irinei Petraş Şi lui Petru Poantă Până şi faţa de pernă Era de aceeaşi culoare: Roşie. Un năruitor coşmar Îmi chinuia sufletul Şi eu

Lui Ion Deaconescu Doamne, cu Tine Toate zilele mele Să stea de vorbă ar dori. Dar numai Tu Ai răgaz. Iată, Mai repede ca lacătul

Cântă-un greier din aripă, Greieraş, nu ţârâi, Mama s-a culcat pe-o clipă Şi o poţi trezi, Cri-cri! Greieraşul fără casă: „Uite nu

Fulgere, tu furcile, Fulgere, tu coasele, Fulgere, tu ghearele Nu le-nfige-n marele Domn stejar cu casele, Retezându-i

Când eram mic, Cineva îmi dădu un ochean. Cu el Toate Eu le măream. Măream fărâma de azimă În patruzeci şi şapte, Până când Puteam să

Sus ramura bradului, Jos creanga mărului: Două braţe Veşnic spre mine întinse. Sus steaua, Jos pâinea: Doi ochi veşnic deschişi Ca ochii

Prin văi cu ierbi de brumă turma Își paște tragic sieși urma. În fluier intră frigul, ura, Pe unde a ieșit căldura. Și-n loc de frunze,

(Lui Ion Cațaveica) Ce vină secera are?! Țin minte cum, dedemult, Mama, ca pe-un copil, În bucăți vechi de pânză Cu dragoste o

Nu vă bucuraţi, chiţ, chiţ, Colo-n oală nu-i şorici, Acolo-n oală, voi nu ştiţi E un şmecher de pisic.

Ah, din cămaşa ta Foşnind ca frunzarele Trupul tău gol ieşea Ca din nouri soarele. Ieşi, soare, ieşi Că ţi-oi da cireşi!… Erai umedă ca

Invidiez totuși pe-acei care slovele-adună și pot să le-nșire cu dibăcie pe firul de iarbă. Dar mie, ehei, mie să-mi dați

A ieşit un ghiocel, Nimeni nu ştie de el, Stă în pâclă tremurând: „Singurel sunt pe pământ”. Pâcla în amurg s-a dus, Şi ies stelele de

Măi căluţ, eşti trist de tot. Acuşi zahăr am să-ţi scot! Îţi dau zahăr şi halva, Numai nu fi trist aşa!

Tăcută Eşti, draga mea mamă, Tăcută. Ca mierla Ce-nhamă, deshamă Ca mierla. Ca frunza Când merge la coasă, Ca frunza. Ca iarba Când

„Pe buzele ei calde mi se naște sufletul.” De unde-a coborât? Făptură nelumească! Rouă cerească Pe gura uscată-a Pământului. Stelele

S-au potolit ambiții, Și patimi, încleștări, Pânde. Ne-acoperă-adânc somnul Ca apa unei mări. Egali pân-dimineață Vom fi eu și

Să iubesc până la capăt – Cine iubește până la capăt, Trăiește mult, se zice. Să cuget până la capăt – Cine gândește până la capăt, Are

Bată vântul cât de tare, Nu se stinge mândrul soare! Bată vântul cât o vrea, Nu se stinge nici o stea! Bată vântul fără milă, Nu se

Unora care au cerut să fiu împuşcat Am spus că am avut şi noi cultură, Cultură veche, nu de festival. Ce rău făcutu-ţi-am,

Într-o pită Mierla cântă, În miezul ei. Afară cântecul nu răzbate. Să cânţi într-o pâine Nu e uşor. Nu e uşor Să cânţi În ceaţa ei

Trei scaune în casă am; Un scaun pentru oaspeți Primind cu drag vechi musafiri Și musafiri mai proaspeți. Celălalt așteaptă la

Din bunuri Câte fostu-ne-au lăsate, Eu am păscut înfometat Ideea Pe dealurile cele mai Sărate, De-aceea ars mi-i

Nu de aceea că ochii-mi nu pot Străbate departele, Că nu aș putea să fug În dinți cu o stea Ca un câine c-un os! Dar cine Să-ți mângâie,

Lui Eugen Coşeriu S-ar putea oare, S-ar putea oare roti, Neînconjurat de stele, Pământul?! Ar putea oare, Ar putea oare să

Nani, puiu, nani-na, Puişorule, Bucuroasă-i maica ta, Puişorule, Fiindcă are cui cânta, Puişorule, Şi pe cine legăna, Puişorule. Nani-nani

Lui Michael Bruchis Pururi voi omeni Pe cel care se-apropie De izvoarele suferinţei mele. Prelungire în Dumnezeu A vieţii pe care-o

Melcii când muncesc la casă, Şi-o fac cât mai arătoasă. Dar nici unul nu încearcă Să şi-o facă şi mai largă. Fără scule, fără

Cum să iubești ochii Din care seceta vine Pârjolitoare, Seceta? Și mâinile – cum?! – Din care năvalnic Curge

Trandafir, tăiat dulce De mâna femeii. Steaua căzândă De cine-i tăiată?! Un fum răcoros A ceea ce arde în adânc Este izvorul din

Cineva A trecut prin pădure. Ea? Nenumitul? Frunza tresare. Cuiburi de păsări Ierbile mișcă. Cuiburi? Urmele calde-ale sale Plecu-mi

Foicică dulce poamă Toată lumea are mamă, Melcul, iedul, ursulică, Puiul cel de rândunică. Fuge noaptea şi dispare La tot puiul bine-i

Foicică foi de fragă, Trăitu-mi-am viața-ntreagă, Trăitu-mi-am viața-ntreagă, Dar ca la-nceput mi-i dragă. Fost-am veșnic lăcomos După

Lui Adrian Păunescu Somn nu mai am - Cum să adormi Pe un pat așternut Cu gloanțe?! Merg înaintea glontelui Spre tine

Tineri eram Şi iubeam poienile roşii, Poamele păduratice, brazii Carpaţilor, pe care-i Vedeam în vis. Aveam fiecare Cărarea lui La

Un ger ca tăișul coasei, Miraculos răsărit. Fumul deasupra casei: Un măr înflorit – În anii copii. Străpuns ca de spadă Curge-acest

A venit primăvara. Umbra sufletului tău Pe setea inimii mele În chip de ploaie albastră Coboară. Vreme trece, vreme vine... A venit

– Lumina zilei Lin o am cosit Și strâns-o-am grămadă Lângă râu. Pe soarele, iubite, Asfințit Tu lasă-ți capul Ca pe-un snop de

Cu burtica rotunjoară Stau în cuiburi grămăjoară, Ca pe deal oiţele Când le frig arşiţele.

Lui Eugen Lungu În ochii celor dragi ne uităm, În lacrima lor. Noi știm că atât Te ține minte oglinda Cât în ea te privești. Noi știm

Lui Dan Verona Cuprinsu-m-au frățește Brațele crucii Pe care o duc. Cu trupul ei cald M-am învelit.

Peste casă noaptea cură. Eu mă culc, îmi cânt din gură: Nani-na, Nani-na. Cânt întâi pentru picioare, Că-s trudite

(Cântec) Ne uitam ca doi copii În oglinda apei vii. Ne uitam nebuni și goi În oglinda stelei noi. Ne uitam ca doi bătrâni În

lui Ion Grama Zadarnic din braţele mumei Cobori pe pământ Dacă nu vezi în jur Frumuseţile lumii. Chiar dacă beschia Sârmei

Lui Ion Macovei Nimeni tainele ei Nu le poate cunoaşte. E ca şi cum ai cerca să despici Raza de soare, mireasma trandafirului Să

Nu mai vreau nimic altceva. Vreau să umblu În jurul casei mele Ca preotul în jurul bisericii În noaptea Învierii; Să mă așez jos La

Lui Ştefan Petrache Era forfotă mare De steaguri şi de lozinci. Despicau ţestele Stâlpilor de la porţile noastre, Înfigând în

Şi el din mamă s-a născut Ciudat A plâns şi el la început Ciudat Cânta şi dânsul uneori Ciudat Sorbea mireasma şi de

Vine alba dimineaţă Cu roşi trandafiri pe faţă. Pasărea a ciripit, Toată lumea s-a trezit. Iarba s-a spălat cu rouă Şi-n rochiţa verde,

Drag mi-i drumul de pădure, Că te duce drept la mure. Drag mi-i drumul de câmpie Că te duce drept la vie. Drag mi-i drumul cel de munte

Zici că slobod eşti mata, Norule! Dar nu este chiar aşa, Norule! Vine vântul de colea, Norule! Şi te mână unde vrea, Norule! Prin

Curând Va răsări soarele Gol, rourat. Spice l-or înveli, Ramuri l-or acoperi. Curând Va asfinți soarele Și va avea îndureratul Meu

Doamne, ce blând munte, Lai-lăișor! Printre păsări multe, Lai-lăișor, El nu-mpărățește, Lai-lăișor, Ci îmi părințește, Lai-lăișor. I-auz

Mama intră-n mare. Asfințire lina. Sfintei mari întinderi Cuvios se-nchină. Alb împrăștiate Pletele-i pe valuri Coopera, o,

Peste nucul din grădină, Misterioasă, Trece-o tainică lumină, Misterioasă. Eu o strig să vin-aproape, Misterioasă, Că-ntre noi şi ea

– Bună vreme, ghiocel! – Bună vreme, băieţel! – Hai cu mine, eşti desculţ… – Dacă noi suntem mai mulţi!

Nu sunt al tău. Al nimănuia nu-s. Cocorii mei de mult de tot s-au dus. Eu priveghez străvechiul cer senin Ce-aşteaptă nori – el ştie că ei

(Colind nou) Lui Gheorghe Buzatu Năvăliseră cartuşe, Lerui, florile negre, Şi spuneau că mi-s mătuşe, Lerui, florile negre! Ne-au

Sărută-mă mereu, mereu, Să nu văd fața mării eu. Sărută-mă neîncetat, Să nu văd malul sidefat. Sărută-mă necontenit, Să nu văd cerul

Se sprijină mierea Pe floare, Fierul cel zburător Pe-a noastră suflare. Se sprijină grâul cel viu Pe grâul murit, Liniștea caldă

Printre ierburi, lunecoasă, Umblă ca un şarpe-o coasă. Fraga tremură la soare: – Unde sunt copiii oare?

Nu mai e măicuța Frunzele cobor. Singurei, copiii Nu mai pot de dor. Și-au purces să cate Un zugrăvitor, Care să

Lui Nicolae Dabija Mi-au căzut nişte lacrimi În sânge. De aceea Sângele meu Are gustul sărat. A fost omorâtă Mioara Baladei. Pe urmele

Lui Mircea Sântimbreanu Sunt vechi Ca taina şi ca marea. Ca raza cea de sus A bolţii. În mine N-a murit mirarea Chiar dacă Mă

Lui Dumitru Blăjinu S-au micşorat alunii. Cineva sus pe coastă Spală faţa Lunii Cu lacrima noastră. Ah, idee măreaţă, Îmbătrâni-vei

Pentru Călin Hai, puiu, nani-na, Că mama te-a legăna, Ca mama te-a legăna, Pe obraji, pe geana sa; Pe un spic frumos de grâu Şi pe

Veveriţa a visat Hop, hop, hop! Că pe stele a zburat, Hop, hop, hop! Că zbura din stea în stea, Hop, hop, hop! Şi alune nu găsea Hop,

Lui Dumitru Fărcașu De-ai curge tu, Prutule, De-ai curge pe Nistru, Să nu mă mai desparți De frații mei! De-ai curge tu,

Lui Dumitru Radu Popescu Cum să-ţi spun, Fratele meu drag, Tu care ne-arăţi ce duios Trec cuvintele româneşti Prin roua suferinţei

Lui Paul Alexandru Georgescu Iată, În urma războiului Răniţii vin. Din urma răniţilor – Morţii tăcuţi. Din urma morţilor – Plugul cel

Mă rușinam când maica mea, În fața ta, Mă săruta și mângâia, În fața ta, Când pâine-mi da cu miezul alt În fața ta, Când mă-ntreba de ce

Cadă frunza-n vânt – Stele ard cerești! Singur tu nu ești, Dulcele meu sfânt. Tot ce-i sus de ram Tot ce-i depărtat, O, fiu,

Ageră, vitează-n toate, Retezând duşmana gheară, Spada lui făcea dreptate Cu iubire pentru ţară.

Grăuraşul a mâncat Un grăunte îngheţat. Şi tot strigă ziua toată: „Am mâncat o îngheţată!”

Aureliei si lui Valeriu Rusu Tu, mare naţionalistule, Dumnezeul nostru de Sus, Tu care nu vrei nicidecum Să-ţi schimbi Culoarea albastră

Te-ai dezbrăcat de noapte Ca de cămaşă, Ah, creangă de măr! Tremură degetele vântului Pe sânii tari Ai merelor tale. Pe aer culcată, Cu

-Dealule, domn dreptule, Mare înțeleptule! Aur legănând în pai, Frică tu de hoți nu ai?! Rupe-mi-s-ar inima Nu că hoții m-ar fura, Dar că

Pe câmpul cu Pomi ciudaţi de tabac Tăcută înaintezi. Limbi verzi ca de şerpi uriaşi Fiinţa ta înconjoară. Dar tu înaintezi. Nu mai vine,

N-am văzut nici un izvor Cu lăcată ori zăvor. El, încet ori repede Sparge orice lespede.

S-a urcat pe magazie Să ne spună o poezie. Însă emoţionat Poezia a uitat. Şi ne-a spus din ce ştia Numai cum se cheamă ea:, Cucuriguuu!”

Motto: „Fericit cine are limpede-n minte numele unei lumini.” De-acum aș putea Și fără picioare trăi, Da, fără de ele – La cine vroiam să

Zece fraţi brodează-n pat, Unul este împărat, Poartă coroniţă-n cap, Dar şi el e ocupat!

lui Vasile Romanciuc Poate că, într-adevăr, poetul Ştie cu îngerii a conversa. Poate că, într-adevăr, fără de el Cuvintelor gheare le-ar

Lui Ion Ghica Iată o piatră Care pe nimeni Nu a lovit. Ea stă neclintită aici Pe mormânt. Pe mormântul tău, Mamă. Cucernic o

Iată cel mai rodnic pământ: noaptea! În țelina neagră plugul de aur al privighetorii. Când ară, ochii ei se închid ca ochii

„E tot mai mică ziua” Ion Horea Pierzând pe mama, Mi-a rămas Patria. Dar nu mai sunt un copil De atunci. Caut umbra

Caldă e piniştea. Singur ca liniştea. În jur miresmele Plutind ca miresele. Dulce pacoste: Cuvânt de dragoste. Pe verdele

Părintelui Arhimandrit Simion Tatu Miroase a fân proaspăt cosit În biserica Mănăstirii. A grâu copt după ploaie. Un glas cunoscut şi

– Izvoraşe, izvoraş, Luri-luri, luri-la, Spune din ce cânţi aşa, Luri-luri, luri-la? – Am de-argint un fluieraş, Luri-luri, luri-la! –

Pe Ştefan cel Mare şi Sfânt Cânta-voi cu drag mereu. El este şi fi-vă oricând Icoana neamului meu.

Există o pasăre singură, Există o pasăre Care cântă sus până când Mamă devine şi piere. Există nişte pui singuratici, Există, o, nişte

Valul este răcoros, Dar eu nu fug sperios. Sar prin văluri şi mă joc Cu soarele la un loc., Bravo, bravo, băietele! Bat din palme

Lui Sabin Bălaşa Există câte un român Sub câte o stea Cu luminile ei Pururea treze, Căruia Dumnezeu, ca unui copil, I-a prins mâna în mâna

Lui Petru Ghelmez Suflu în jăratecul Limbii Române Atent mereu Să nu moară Focul cel sacru. Nu sunt mai mult Decât o simplă măicuţă. *

De unde știi, mamă, Cum arătai tânără, Când nu ți-ai întipărit Pe nici o poză chipul; Când nu te-ai uitat În oglindă nicicând; Când

(Lui Pompiliu Borș) Treceau dincolo Prutul Numai păsări în zbor. Numai păsări înot. Numai Umbra visătoare și tristă A lunii pe valuri

Poeții sunt copiii naturii. Nimic mai trist și mai dureros Decât poetul Rămas orfan de mamă. În locul versului ce n-a Venit, vine

Stau înfipte în glob Săbioarele Ca-n pieptul pernuței Acele. Ce mai cârpim azi, Omule? Cămașa verde A verii, Cămașa albă A

lui Alghimantas Baltakis În tot pustiul Era o singură fântână. Pare ciudat, însă Chiar orbul o descoperise. „Ce minunată

Stea-stea, logostea, Leagănă fetița mea, Că eu tare-s ocupată Și ea vrea tot legănată. Să o legeni lin mereu, Să creadă c-o legăn eu.

– În părul tău, măicuţă, Un fir de ce-a-nălbit? – De dorul tău, de grijă, Copilul meu iubit. — Bunica e mai albă. Îi sânt mai drag? De

Am această convingere, nici un război nu e etnic, Națiunile sunt asmuțite unele împotriva altora, Din subtile rațiuni economice și

De ce, o, Doamne, dăruit-ai Ochilor mei întristaţi O Ţară atât de frumoasă Şi-ndureratului meu auz Un cântec atât de ales Şi sufletului

Acasă! Acasă, acasă, acasă! Aici Dacă nu ești alb ca ninsoarea Ești alb de duminică. “Bună ziua”. “Bună să-ți fie inima”. Scot apă. Mă

– Ghiocele, cum o duci? – Bine, dar nu am papuci. – Ghiocele, cum o duci? – Bine, dar nu am papuci. – Eşti curat şi arătos. – Cu omăt mă

Copt e bobul grâului: Poamă vrăbiuței, Dulce floarea teiului: Grâul albinuței.

Morții sunt ca niște copii. Trebuie să-i strigi Seara acasă. Să-i scalzi Înainte de somn. Să le închizi ochii, Să le săruți

E încă, e încă, e încă O pată de sânge Terra, O mare pată de sânge Ce întrerupe Cerul. Sunt încă, sunt încă, sunt încă Un râu de lacrimi

Lui Horia Zilieru Din oameni de piatră Era format zidul acela. Se afla printre ei unul Considerat nebun. „Veni-va potopul!

Lui Constantin Tănase Mai groaznice ca zidul Sunt, iată Ferestrele prin care Nu se vede decât Soldățoiul de pază Tropăind afară de

Morții sunt Ca niște copii. Trebuie să-i strigi Seara acasă. Să-i scalzi Înainte de somn. Să le închizi ochii, Să le săruți

Noi la şcoală învăţăm, Oac-oac-oac, Dar nu ştim să numărăm, Oac-oac-oac, Fiindcă noi ceva cândva, Oac-oac-oac, Nici n-aveam ce

Lui Alecu Ivan Ghilia și Alexandru Lungu Unde să mai duc Acest rătăcit norod?! Prin care deșert?! Patruzeci de ani A mers prin

– Pe deasupra satului: Nunta împăratului! Cine, cine o opreşte Mult de ea se foloseşte! Nunta, cu întregul neam, S-a oprit, zum-zum, pe

Cântă-un greier din aripă, Greieraş, nu ţârâi, Mama s-a culcat pe-o clipă Şi o poţi trezi, Cri-cri! Greieraşul fără casă: „Uite nu mai