Sărut vatra și-al ei nume Care veșnic ne adună, Vatra ce-a născut pe lume Limba noastră cea română. Cânt a Patriei ființă Și-a ei rodnică

Chipul tău, mamă, Ca o mie De privighetori rănite, Ochii tăi În care s-au întâmplat Toate Câte se pot întâmpla Pe lume! Lacrima ta: Diamant

Mă rog de tine, ploaie, Când zbori către planete, Stropește gura mamei Și-o apără de sete. Mă rog de tine, codru, Căci anii tăi tot

Într-o tânără grădină Dintr-un sat frumos, bogat, Am văzut o răsărită Cărei ochii i-au legat. Înțeleg că nu degeaba, Ci de păsări care

Ai două inimi, mamă! Cum mărul cel rodit Mai multe mere are, Cum stelele-n cer mai multe-s, Vieții noastre toate Arzând necontenit. Ai două

În aceeași limbă Toată lumea plânge, În aceeași limbă Râde un pământ. Ci doar în limba ta Durerea poți s-o mângâi, Iar bucuria S-o preschimbi

La zidirea Soarelui, se știe, Cerul a muncit o veșnicie, Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu, Ne-am ales cu domnul Eminescu. Domnul cel de

Mai sunt în sara cea de aur... Și-ascult pe malul de nisip, Cum lin, ca stelele pe munte, Îți curge liniștea pe chip; Cum iese raza din

Iar e toamnă. Zile calde. Frunza ruginie cade. Frumușel cei mici se spală Și se duc cuminți la școală. Maica în ghiozdan le pune Câte două

Merg eu dimineața, în frunte, Cu spicele albe în brațe Ale părului mamei. Mergi tu după mine, iubito, Cu spicul fierbinte la piept Al lacrimii

Cerul e țesut din stele, Luncile – din floricele, Numai dorul strămoșesc – Din cuvântul românesc. Din pământ izvorul iese, Grâul – din semințe

Tăcută Ești, draga mea mamă, Tăcută. Ca mierla Ce-nhamă, deshamă Ca mierla. Ca frunza Când merge la coasă, Ca frunza. Ca

-Numele și prenumele? -Eu. -Anul de naștere? -Cel mai tânăr an când se iubeau părinții mei. -Originea? -As și semăn Dealul acela din

Fiule, să nu Calci de sus, Să nu înconvoi spinarea. Să mergi frumos și demn, Și nezgomotos, Cum merge pe obraz Lacrima celui care-a

A căzut cerul din ochii tăi Și s-a fărâmițat. A căzut de pe fața ta soarele Și-a înghețat. Încremenit e vântul cel răcoros Fără harnicele tale

Pruncii îl zuruie. Bătrânii îl visează. Bolnavii îl șoptesc. Muții îl gândesc. Fricoșii îl strigă. Orfanii îl lacrimă. Răniții îl cheamă. Iar

Cu vorba–mi strâmbă și pripită Eu știu că te-am rănit spunând Că mi-ai luat și grai și pită Și-ai năvălit pe-al meu pământ. În vremea

Iar buzele tale sunt, mamă, O rană tăcută mereu, Mereu presurată cu țărna Mormântului tatălui meu. O, buzele ce sărutară Al tatei mormânt Mai

Ușoară maică, ușoară, C-ai putea să mergi călcând Pe semințele ce zboară Între ceruri și pământ! În priviri c-un fel de teamă, Fericită

Lui Ozea Rusu Copiii leșină, nu-i bine, Și moarte picură din nori. Și chiar izvorului îi vine Un fel de greață uneori. Atâtea vorbe și

Sunt un om al nemâniei, Lumii astea nestrăin. Vin din munții latiniei, Deci, și scrisul mi-i latin! Zis-a cerul: „Fiecare Cu-al său port, cu

Dar mai întâi să fii sămânță. Tunet să fii. Ploaie să fii. Lumină să fii. Să fii os de-al fratelui tău retezat de sabia dușmană. Brăzdar să

Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc Cum te blestemă unii, vreau să zic. La fel cum lumina pârăsc. Dar ce-ai face tu și cum

Numele-acest are ceva în el care sună nespus de frumos – e ca și cum boabele copiilor care ne seamănă de sărbători s-ar lovi de trupul unei