Virgil Titarenco

cuvintele nu veneau cu noi niciodată se pierdeau în implicații ardeam etapele ironici tăceam ridiculizînd liniștea imbecilitatea greierilor ne simțeam doi spînzurați fericiți puțin incomodați de

Stropi de piatră peste cripte Înfioară noaptea nopții, Miezul vechi de-nchipuire Reînvie-n umbra morții Fire veșnice de umbră În crîmpeie de lumină, Străvezii păreri de ceață În firide se

încet se desfăcuse fiecare petală a zgomotului liniștea se întindea languroasă în costumul ei lucios din piele de șarpe de mare lumina își aduna puii sub aripi înfrigurată în ochii rotunzi ai

haideți să fim serioși pămîntul nu este rotund e doar plictisit de muchiile și unghiurile noastre obtuze atunci se încolăcește ca un motan uriaș ca un foetus într-o fază embrionară lăsîndu-se în voia

Fighting soldiers from the sky, Fearless men who jump and die, Men who mean just what they say The brave men of the Green Beret. \"The Ballad of the Green Berets\" răsar culorile acestui

îmbrățișarea pietrelor atingere telurică senzuală petale pleoape patimi te strecori spre marginea crenelată a luminii înșelînd moartea a douăsprezecea oară ești singur un fel de încleștare timp și

regula crudă a jocului cu mîinile mînjite de copilărie și carne stăteam nemișcat în simbioză perfectă cu moartea contextuală așteptam timpul să îmi albească rănile de sare venea rîndul altor

ziua femeia îmbătrînea înfășurîndu-se în ea însăși precum carnea unei caise parfumat amărui ascunsă în îmbrățișarea cicatrizantă a soarelui pe umeri îi răsăreau flori vitrege

Uneori lehamitea ia forme geometrice... Le așez în ordine pe masa de lucru lîngă laptop Și le privesc așa-ntr-o doară, aproape inconștient, ca pe un joc al nimicului între umbre. Cafeaua e

mă întrebi despre dragoste se făcea o hartă cu mii de ferestre mii de cioburi de sticlă mii de așchii de os pretutindeni urne în formă de inimă ființe de cenușă amînau ultimul blestem în doze mici

îmi trag pantalonii îmi pun tricoul cămașa ca un prostovol în care îmi strîng hormonii și visele asfixiate atunci cînd nu le întind pe sfoara de rufe a spovedaniilor de noapte mirosind a apret mi se

singuratică în mine viețuiește o durere senină o suferință neîncrezătoare în ea însăși elegantă și ciudată ca o domnișoară bătrînă am ajuns să facem plimbări lungi seara pînă

privesc cifrele rostogolindu-se luminile plîng pe obrajii ecranului 25143271543874696080843654262541168588 desigur adevărul doarme în altă parte a sîmburelui electromagnetic Sardinia este

fiecare ieșeam uneori din scorbura noastră de sticlă ne decupam cu răbdare umbra uitată pe tarabele vînzătorilor de ritual o înfășuram în coșul pieptului pasăre bolnavă îi așteptam zvîcnirile

am vrut să mai arunc o piatră în lacul spre care priveau proștii o piatră ovală cu niște pete gri să aibă la ce filozofa și gîndi și gîndi pînă le cade mînerul de la gîndirea din partea

uneori e nevoie de atît de puțin ca să fii fericit întorci capul și se întîmplă să o vezi stînd acolo cu picioarele ei lungi și albe undeva între indecență și suavitate un cuvînt despre ea mă evită

poezia nu mai e cunoscută de nimeni nici nu mai este posibil a murit acum o sută de ani doar sosia ei mai trăiește dar în ea de multă vreme s-a ascuns o boală ciudată un anotimp fără